Bun venit la descoperirea, înțelegerea și contemplarea evoluției din perspective care nu vi s-au mai expus până acum!
În acest material vom descoperi împreună a doua dimensiune în privința căreia teoria evoluționistă a lui Charles Darwin, naturalist al secolului XIX, s-a dovedit a fi eronată. Partea a I-a a acestui material se regăsește AICI. După ce, în prima parte pe tema evoluției, am descoperit împreună cum competiția nu este altceva decât un concept cultural ajuns la stadiul de mit și ideologie specifică societății occidentale căreia îi aparținem acum, Universul și evoluția fiind bazate de fapt pe cooperare, în a doua parte vom afla cum, deși istoria, arheologia, științele naturii și însăși realitatea înconjurătoare a fiecăruia dintre noi ne arată ceva, noi credem cu tărie în contrariu. Evoluția liniară, la fel ca și competiția, se dovedește a nu fi altceva decât un concept cultural, o ideologie și un mit care simt că este absolut necesar să îl demontez.
Teoria evoluției liniare
Posibil ca acest concept al evoluției liniare să vă sune destul de abstract și străin. „Ce înseamnă asta și cum îmi impactează mie viața acest concept? Mie îmi sună a lucruri super-filozofice și științifice, genul de teme care poate îi interesează pe oamenii de știință și pe profesorii universitari! Cum mă ajută pe mine teoria liniară sau de alt fel a evoluției, să îmi plătesc facturile, să am mai mulți bani, să îmi găsesc un loc de muncă potrivit așteptărilor mele, să îmi permit rata la casă, să îmi cresc copiii, să îmi cumpăr cel mai nou smartphone, cea mai faină mașină sau să ajung să mă culc cu cea/cel mai sexy femeie/bărbat?” Oricât de incredibil ar părea, la fel ca și competiția, conceptul evoluției liniare influențează tot ceea ce înseamnă societatea în care trăim, inclusiv aspectele mici și limitate care, în orgoliul, simțul nostru părtinitor, supraviețuirea și egoismul nostru, ne interesează pe noi cel mai mult, orice ar însemna asta: familie, bani, cariera, droguri, sex, religie etc.
La fel ca și competiția, evoluția liniară își are originea în teoria evoluționistă a lui Darwin. Parte din teoria naturalistului este concluzia că evoluția este un proces liniar, în sensul că orice pornește de la un minim și evoluează către atingerea unui maxim. Procesul acesta liniar de evoluție este continuu. Din perspectiva naturalistă, și la ce s-a referit Darwin de fapt este că, în urma cercetărilor sale asupra naturii, acesta a ajuns inclusiv la concluzia că viața a început cu un micro-organism (o celulă) și a ajuns momentan la organismul complex reprezentat de noi, oamenii – apogeul evoluției actualmente.
În zilele noastre, acest concept de evoluție liniară se aplică și în sensul că civilizația umană, de la stadiul de vânători-culegători, trecând prin toate stadiile istoriei cunoscute de către noi (Epoca de Piatră, Epoca Fierului, Epoca Bronzului, Antichitatea, Evul Mediu și așa mai departe) a ajuns la stadiul pe care îl trăim noi acum, cu internet, smart-city-uri, inteligență artificială, sateliți și rachete cosmice, metropole SF de tipul Shanghai, Tokyo sau New York, și că acesta este momentan apogeul evoluției, acest proces fiind încă în desfășurare. Niciodată, nici oamenii, nici altă specie, în toată istoria planetei noastre, nu a mai atins un asemenea nivel de evoluție.
O altă dimensiune pe care o implică teoria evoluției liniare este concepția că aceasta reprezintă întotdeauna un proces lent și greoi, liniaritatea evoluției implicând și faptul că schimbările majore, cum ar fi modificări climatice, geologice, apariții sau dispariții de specii ale plantelor și animalelor, sau salturi de civilizație în cazul speciei umane, se întâmplă în ere, că aceste schimbări au loc în perioade de ordinul sutelor sau miilor de ani.
În planul personal și individual al vieții fiecăruia dintre noi, în societatea occidentală în care trăim, evoluția liniară se traduce prin conceptul cultural și perspectiva generală că cel mai bine este să ai un loc de muncă cât mai bine plătit, profituri fără sfârșit, sa fii cât mai competitiv în relația cu ceilalți, atât din punct de vedere al aspectului fizic, cât și material vorbind, consumerism excesiv, exploatarea pana la epuizare a resurselor și din ce în ce mai multă tehnologie high tech. Toate acestea, deoarece societatea trebuie sa meargă în linie dreaptă în sus, adică cât mai departe de stadiul jos de unde a pornit tot, departe de tradiții, de ceea ce este considerat, în societățile puternic industrializate și capitalizate, ca fiind retrograd, comunist, medieval sau primitiv.
Despre catastrofa ale cărei consecințe este posibil să le suportăm chiar și acum
Dezastrele sunt fenomene care, indiferent dacă se resimt la nivel local, regional, planetar sau cosmic, se petrec și se vor petrece în continuare. Despre dezastre am scris mai multe AICI.
Numai de când există specia umană, au avut loc zeci de cataclisme de proporții cel puțin planetare (pandemii, războaie mondiale, meteoriți căzuți pe planetă, erupții vulcanice etc.). Pe multe dintre ele doar ce le descoperim cu ajutorul științei moderne, despre altele, este posibil ca nici măcar să nu fi aflat încă. Dezastrul la care mă voi referi în acest material este reprezentat de ieșirea planetei noastre din ultima eră glaciară.
Potrivit teoriei clasice, oficiale încă, ieșirea planetei din ultima eră glaciară nu ar fi implicat niciun dezastru. Din mai multe motive, care nici astăzi nu se cunosc prea bine, au fost momente în care nivelul gazelor cu efect de seră (în special dioxidul de carbon și metanul) au scăzut treptat în compoziția atmosferei, astfel că temperaturile au scăzut corespunzător, Terra trecând astfel prin mai multe ere glaciare. Ultima dintre acestea (Cuaternarul) a început acum aproximativ 2,6 milioane de ani. Clima s-a răcit brusc la nivel planetar și, ca efect al acestei modificări climatice, o mare parte a Emisferei Nordice a Pământului a fost acoperită de gheață și zăpadă, trecându-se la o climă asemănătoare celei arctice și sub-arctice, specifică Polilor în era noastră. Sute de milioane de tone de apă au acoperit uscatul sub formă de gheață, într-o calotă glaciară care se întindea pe o suprafață semnificativă a planetei, având o grosime, în anumite locuri, de câțiva km. O mare întindere a Europei, a Americii de Nord și a Siberiei erau acoperite de această calotă glaciară. Acolo unde se terminau ghețurile, în zona sudului Franței și a Peninsulei Iberice, sau a Sudului Statelor Unite, la acea vreme, se găseau păduri de conifere, de tipul taigaua siberiană de azi. În această ultimă eră glaciară, perioade de rece extrem (glaciare) alternau cu perioade în care clima se mai îmblânzea la nivel planetar (inter-glaciare), în care calota glaciară se mai retrăgea și temperaturile ajungeau la valori apropiate de cele specifice climei erei noastre. Dată fiind întinderea foarte mare și deosebit de groasă a calotei glaciare, o parte semnificativă a cantității de apă de pe Glob era concentrată acolo, sub formă înghețată, astfel încât uscatul ocupa o mai mare întindere în acele timpuri. America de Nord, Groenlanda și Asia erau un singur teritoriu, Insulele Britanice și Scandinavia de asemenea, nu existau, toate făcând corp comun de uscat cu Europa etc.
În final, teoria general acceptată azi ne indică faptul că, în perioade de sute și mii de ani, din motive care nu se cunosc cu certitudine încă, gazele cu efect de seră au crescut din nou ca și cantitate în atmosferă, astfel că, încet-încet, calota glaciară s-a topit în mare parte, nivelul oceanului planetar a crescut constant, suprafețe de pământ s-au inundat. Drept urmare, acum 9.000 – 10.000 de ani, lumea a luat conformația geografică pe care o cunoaștem noi acum.
În acord cu această teorie a ultimei ere glaciare, oamenii moderni (homo sapiens sau homo sapiens sapiens cum este denumită specia noastră de către antropologi) au apărut între 300.000 – 120.000 de ani în urmă, sau acum aproximativ 190.000 de ani (antropologii sunt nehotărâți încă în referire la acest aspect, așa cum sunt și cu privire la cum ar trebui sa se denumească specia noastră, a oamenilor moderni). În continuare, teoria general acceptată azi susține că aparținătorii speciei noastre de oameni au trăit ca și vânători-culegători timp de sute de mii de ani, deși aveau, în mare, aceleași capacități ca și noi astăzi. Ulterior ieșirii planetei din ultima eră glaciară, acum aproximativ 8.000 de ani, din motive necunoscute încă, oamenii moderni au realizat că este mai bine să se organizeze în comunități statornice, să practice agricultura, să domesticească animale, să practice meșteșugurile, trocul, mai târziu comerțul, să practice religii, și au urmat această cale până azi, acesta reprezentând apogeul evoluției de până acum.
Repet și subliniez, teoria general acceptată astăzi cu privire la evoluție susține că nici oamenii, nici altă specie în toată istoria planetei noastre, nu a mai atins nivelul de progres actual.
În ultimii 30 – 40 de ani însă, a apărut o nouă teorie cu privire la modul în care s-a sfârșit ultima eră glaciară și în care se petrece de fapt evoluția. Promotorii acestei noi teorii sunt istorici și arheologi precum Klaus Schmidt sau Brien Foerster, geologi precum Robert Schoch sau pasionați de arheologie și climatologie precum John Anthony West, Robert Bauval, Randall Carlson sau Graham Hancock. Recomand urmărirea tuturor acestora pentru mai multe informații cu privire la această nouă teorie referitoare la sfârșitul ultimei ere glaciare și la modul în care se întâmplă evoluția. Mai jos, voi prezenta cât mai pe scurt posibil această nouă teorie.
Conform noii perspective asupra subiectului abordat, ultima eră glaciară s-a sfârșit ca și consecință a unui dezastru.
Nu se știe încă dacă dezastrul a fost de proporții planetare sau cosmice. Noua teorie susține că însăși înclinarea axei planetei noastre, cu aproximativ 23 de grade, s-a produs atunci, această înclinare bruscă având ca și efect modificarea zonelor de climă și creșterea corespunzătoare a temperaturilor pe Glob. Practic, zonele cu climă arctică au ajuns în zone cu temperaturi specifice climei temperate, zonele temperate au ajuns în zonele cu climă tropicală și așa mai departe. Fie că a fost impactul planetei cu o cometă sau un meteorit, fie că a fost un flux imens de energie provenit din Soare sau chiar mai departe din univers, schimbarea a fost bruscă și devastatoare. Literalmente, de la un moment la altul. Susținătorii acestei noi teorii explică prin acest dezastru cadavrele de mamuți găsite intacte, în diverse poziții, inclusiv cu mâncare în gură câteodată. Prin această schimbare de la un moment la altul, practic, nimeni și nimic nu a avut timp să reacționeze. Susținătorii noii teorii explică prin acest dezastru si extincția mega-faunei de la sfârșitul ultimei ere glaciare. Efectul principal al acestei modificări majore a fost reprezentat de creșterea instantanee a temperaturilor pe Glob, schimbându-se poziția zonelor acestora în raport cu Soarele, astfel că stratul întins și gros de gheață care acoperea o mare parte din planetă s-a topit, nu în perioade de ordinul sutelor și miilor de ani, ci în durate pe care geologii susținători ai acestei teorii le estimează între 2 și 50 de ani. Vorbim de sute de milioane de tone de apă, topite în maxim jumătate de secol, având ca și consecință, în același interval de timp, creșterea nivelului mărilor cu aproximativ 120 m.
Principala cauză observată de oamenii de știință, care a dat naștere acestei teorii, este reprezentată de faptul că, în urma cercetărilor efectuate, s-a constatat că, de-a lungul timpului, au existat momente de variații mari și bruște ale temperaturilor pe Glob. Se estimează că au existat momente în care asemenea schimbări s-au produs în perioade de ordinul anilor sau zecilor de ani, ceea ce în materie de climatologie și geologie înseamnă „instantaneu”. Asemenea schimbări nu ar fi putut fi produse decât de un fenomen major, dramatic, catastrofal. Asemenea variații bruște de temperatură au fost observate și în perioada de la sfârșitul ultimei ere glaciare.
Evident, o asemenea perspectivă intră în contradicție cu cea oficială și general acceptată astăzi, izvorâtă din evoluționismul lui Darwin, cum că asemenea modificări majore s-ar produce în ere care durează sute sau mii de ani.
Dacă acest dezastru într-adevăr s-a întâmplat, specia noastră l-a trăit și i-a supraviețuit. Într-o oarecare măsură.
Momentul cel mai important în emergența noii teorii a dezastrului prin care s-a sfârșit ultima era glaciară a fost reprezentat de începutul anilor `90 când, Robert Schoch, un tânăr geolog angajat al Universității din Boston, la insistențele unui egiptolog amator, John Anthony West, a fost trimis să verifice din punct de vedere geologic piramidele din Egipt. Concluziile cercetărilor sale au schimbat pentru totdeauna concepțiile existente până atunci, bazate numai pe studii arheologice. Foarte pe scurt, dacă până atunci arheologii au presupus în mod naiv și total neavizat că eroziunea în timp a piramidelor și a Sfinxului din Egipt se datorează vânturilor, acestea fiind frecvente în zona climei sahariene specifică locului în care se află monumentele, Schoch, cu un ochi avizat de geolog, a observat că de fapt, monumentele cercetate sunt erodate pe verticală. Singura forță a naturii care ar fi putut cauza eroziunea pe verticală ar fi putut fi ploaia. În urma unor cercetări mai aprofundate, la care s-au alăturat și climatologi, s-a stabilit că Sahara nu a fost dintotdeauna deșertul de astăzi. Mai mult, ultimele ploi în acea zonă au avut loc aproximativ la sfârșitul ultimei ere glaciare astfel că, contrar concluziilor arheologice, s-a stabilit că piramidele din Egipt au o vechime de minim 12.000 de ani, cel puțin dublă decât cea crezută inițial.
Totuși, conform teoriei clasice, general acceptată și astăzi, în acele vremuri, oamenii trebuiau să fie vânători-culegători, nu constructori de minuni ale lumii.
Asemenea concluzii schimbă cu totul parcursul istoriei umanității, adevărat?
Piramide se regăsesc pe întreg cuprinsul Globului, trădând, în linii mari, același tip de arhitectură și tehnologie de construire a lor. Rezultă, mergând pe o logică destul de rezonabilă, că într-o asemenea ipoteză, a existat o civilizație unică pe planetă la un moment dat, corect?
Mai mult, piramidelor li se alătură și monumentele de la Stonehenge, Tiahuanaco, Cuzco sau Machu Pichu, care împreună, sunt cunoscute drept „construcțiile megalitice”. Toate acestea, după ce au fost analizate de echipe interdisciplinare, din care pe lângă arheologi, au făcut parte și ingineri, arhitecți, constructori, climatologi, matematicieni, astronomi și geologi, prezintă următoarele caracteristici principale comune:
– toate construcțiile megalitice sunt construite aproape perfect aliniate cu astrele vizibile pe cer de pe planeta noastră și cu punctele cardinale, fiind special concepute pentru a marca echinocțiile și solstițiile, o mare parte dintre acestea fiind deviate cu aproximativ 23 de grade față de poziționarea lor inițială – o posibilă explicație a înclinației axei planetei cu aproximativ 23 de grade produsă în urma unei schimbări majore, contrar opiniei că Terra ar fi fost așa de la început;
– toate construcțiile megalitice denotă un înalt nivel de cunoaștere a matematicii, geometriei, astronomiei, geografiei și cartografiei, un nivel cel puțin egal cu al nostru, un nivel imposibil pentru vânătorii-culegători care se presupune că reprezentau stadiul de evoluție al speciei noastre până acum aproximativ 8000 de ani;
– civilizațiile cărora arheologii le-au atribuit construcțiile megalitice (de exemplu, egiptenilor antici li s-au arogat Piramidele din Egipt) nu aveau nivelul de cunoștințe și tehnologie necesar edificării unor asemenea construcții; finisările și modul de prelucrare a materialului din care sunt clădite Piramidele egiptene (roci foarte dure) trădează lucrul cu o tehnologie bazată pe ultrasunete și tăierea cu diamant, tehnologii pe care noi le-am descoperit începând cu anii 1890; în acest sens, concepția clasică la care au ajuns arheologii, cum ca pietrele folosite la edificarea Piramidelor din Egipt au fost tăiate, prelucrate și finisate cu ajutorul cuțitelor și altor unelte primitive confecționate din bronz s-au dovedit a fi total eronate, cât timp bronzul are clasa de duritate 3 sau 4, iar materia primă prelucrată are clasa de duritate 7 sau 8 – singura tehnologie cu care se putea prelucra materia primă cu care au fost edificate Piramidele fiind diamantul, lucru imposibil în epoca și civilizația egiptenilor antici; acesta este doar un exemplu, asemenea caracteristici se mențin la toate construcțiile megalitice cunoscute pe Glob;
– tot în legătură cu tehnologia folosită la edificarea megaliților, aceștia sunt construiți în integralitatea lor din bucăți foarte mari și grele de piatra dură, cântărind între 5 și câteva mii de tone în greutate; unele construcții megalitice sunt o singură bucată de piatră, de sute sau mii de tone, având încăperile sculptate, scobite și amenajate în interior; sculptările, scobirile și amenajările sunt extrem de riguroase și precise; în cazul megaliților construiți din mai multe astfel de pietre, acestea sunt îmbinate perfect, cu tăieturi neregulate însă line, fără a putea introduce nici măcar vârful unui ac sau un fir de păr între ele, fără mortar sau alte metode cunoscute de noi astăzi în tehnologia construcțiilor; mai mult, asemenea bucăți voluminoase și grele de piatră au fost deplasate de la carierele din care au fost extrase, până la locul construcției, pe distante de zeci, uneori sute sau mii de km (de exemplu, piatra care a fost folosita la construcția Piramidelor din Egipt provine din cariere situate în Turcia și Africa de Sud de astăzi) sau la înălțimi foarte mari (de exemplu, Tiahuanaco se află la 3840 m altitudine, Machu Pichu la 2430 m iar Cuzco la 3399 m), noi nedispunând azi de o tehnologie care să ne permită deplasarea, nici măcar cu un metru, a unor obiecte atât de grele și voluminoase;
– contrar opiniei general acceptată în arheologie astăzi, potrivit căreia construcțiile megalitice sunt monumente funerare de regi și faraoni sau temple de adorare religioasă a unor zei, combinând arheologia cu alte discipline științifice și tehnice, s-a descoperit că toate construcțiile megalitice aveau utilități foarte practice pentru comunitățile care le-au construit și folosit; exemplu: este posibil ca piramidele care sunt construcții megalitice, să fi reprezentat plant-uri producătoare de energie electrică și impulsuri electromagnetice specifice undelor radio și de internet folosite de noi astăzi, creându-se astfel o rețea planetară de electricitate și telecomunicații, conectată prin intermediul acestor piramide; în Munții Anzi din Bolivia s-au descoperit construcții megalitice în jurul cărora exista urme clare de agricultură intensivă, pe baza unor unde electromagnetice generate de acele construcții, în moduri pe care noi nu le înțelegem momentan – electroagricultura este o disciplină care a fost întrucâtva studiată la începutul sec. XX, fiind însă abandonată astăzi datorită emergenței tehnologiilor de creștere a producției agricole pe bază de îngrășăminte chimice; pentru studiu mai aprofundat al subiectului electroagriculturii recomand următoarele lucrări: Prof. Selim Lemstrom – „Electricity in Agriculture and Horticulture” (1904) și Arthur H. Allen – „Electricity in Agriculture” (1922);
– toate construcțiile megalitice reprezintă o îmbinare a științei, spiritualității și înțelepciunii, nu în sens mistic, religios sau moral, ci în sens foarte practic și aplicat nevoilor de atunci ale utilizatorilor.
În ceea ce privește specia și civilizația umană în fața unui posibil dezastru cum ar fi sfârșitul ultimei ere glaciare, susținătorii noii teorii cred că oamenii moderni, de la apariția lor acum sute de mii de ani și până astăzi, nefiind mult modificați în privința capacităților deținute (nejustificând-se ipoteza că omenirea a stagnat cea mai mare parte a existenței sale la nivelul de vânători-culegători), au trecut de fapt prin cel puțin încă o fază de evoluție, nivelul atins în trecut fiind mult peste cel pe care îl avem noi acum. Din cauza unor asemenea dezastre însă, procesul de evoluție a încetat de fiecare dată, aproape tot ceea ce a însemnat civilizație și progres s-a pierdut și degradat, astfel că supraviețuitorii cataclismului au fost obligați să pornească practic de la 0. În cazul dezastrului de la sfârșitul ultimei ere glaciare, după ce s-a stabilizat efectul acestuia, oamenii au fost nevoiți să reia procesul evoluției de la stadiul de vânători-culegători. Tot ceea ce a rămas din trecut este reprezentat de ruinele megaliților, mituri, legende și amintiri ale unor zei, preluate în tradițiile și religiile actuale, în întreaga lume. Despre toate acestea vom descoperi mai multe în următorul material.
Implicațiile majore ale schimbării perspectivei asupra evoluției
Rămâne de văzut dacă teoria dezastrului prin care s-a sfârșit ultima eră glaciară se va dovedi a fi adevărată sau nu. Este o posibilitate care încă se cercetează și studiază.
Implicațiile sale culturale și de perspectivă însă, sunt majore și imposibil de ignorat sau contestat. Analizând posibilitatea ca oamenii, acum 20000 – 50000 – 60000 de ani, să nu fi fost vânători-culegători ci utilizatori de electricitate, tehnologii cu ultrasunete, telecomunicații și puteau muta obiecte grele de mii de tone din loc, pentru ca apoi să fie brusc în situația de a trăi în peșteri, luând practic de la 0 procesul evoluției, schimbă cu totul perspectiva asupra acestui aspect.
Evoluția nu este un proces liniar, ci unul ciclic. Întreg Universul se bazează pe ciclicitate, nu pe liniaritate.
Chiar dacă teoria dezastrului de la sfârșitul ultimei ere glaciare se va dovedi falsă, revelația asupra ciclicității evoluției și a Universului rămân totuși adevăruri incontestabile. Avem nenumărate exemple că este așa în istoria cunoscută cu certitudine de noi.
Cel mai relevant exemplu, și foarte recent de altfel, este reprezentat de cele două războaie mondiale.
Să ne gândim cum arăta lumea înaintea acestor două catastrofe planetare cauzate de om: țările erau încă, în majoritatea lor, monarhii care aveau încă destule reminiscențe ale absolutismului monarhic specific Evului Mediu, se dușmăneau între ele, popoare asupreau și exploatau alte popoare organizate fiind ca imperii, auto-determinarea națiunilor era o fantezie imposibilă, femeile aveau un statut net inferior în societate comparativ cu bărbații, minoritățile de orice fel nu aveau drepturi, oamenii se deplasau încă cu trăsuri sau călare.
Să ne gândim apoi cum a arătat lumea după cele două războaie mondiale: au apărut Uniunea Europeană și CAER din punct de vedere economic, NATO și Tratatul de la Varșovia din punct de vedere militar, ONU, toate acestea fiind organizații internaționale care, deși au polarizat lumea, au asigurat în același timp un echilibru geo-politic și întărirea păcii la nivel mondial, ca niciodată altcândva în istoria cunoscută de noi. Să ne gândim la progresul tehnologic și științific apărut după războaiele mondiale, la desăvârșirea revoluției industriale, urbanizare, emanciparea femeilor, a minorităților etnice și rasiale, auto-determinarea națiunilor, mișcările hippie, New Age, auto-desființarea ultimelor mari imperii (Austro-Ungaria, Imperiul Otoman și Imperiul Colonial Britanic) și alte modernizări fără precedent.
Ceea ce s-a întâmplat de fapt este că, după aceste două dezastre, în timpul cărora lumea a decăzut mult față de cum era înainte, a sfârșit prin a evolua mai mult după cele două dezastre, depășind nivelul pe care l-a avut înaintea producerii lor.
De ce? Pe de o parte, deoarece oamenii erau ignoranți în multe privințe, iar dezastrele mereu au avut rolul de a ne ridica nivelul de conștiință și de a ne învăța niște lecții valoroase de care avem nevoie la momentul în care acestea se petrec.
Pe de altă parte, pur și simplu, așa funcționează Universul și așa va funcționa dintotdeauna. Universul nu este mecanic, prost, divizat, haotic și hazarduos, dimpotrivă, este infinit, interconectat și perfect conștient de el însuși, total, extrem de inteligent și mereu capabil să se auto-regleze.
Cum ne influențează cultura și civilizația schimbarea perspectivei asupra evoluției, din a o vedea un proces ciclic, în loc de un proces liniar?
Ne putem gândi acum: „Păi bun, și dacă oamenii, acum 60000 de ani, în loc să fie vânători-culegători foloseau internet și mutau pietre de mii de tone din loc, pentru ca apoi să ajungă, dintr-un anumit motiv, la stadiul de oameni ai peșterilor, înseamnă că noi nu avem nicio șansă, noi vom rămâne mereu în spate față de cum a fost!”
Nu, lucrurile nu funcționează așa. Evoluția este ciclică, însă și continuă, și așa cum putem vedea din istoria cunoscută de noi, amintind mai sus doar exemplul războaielor mondiale, evoluția petrecută în ciclul în curs ar trebui să ajungă la un nivel mai înalt decât ciclul anterior. Cu fiecare ciclu se face un pas înainte, motivați și iluminați fiind de cataclisme care ni se întâmplă. Bineînțeles, asta nu înseamnă că evoluția se va întâmpla peste noapte, dar nici nu trebuie să dureze o veșnicie. Poate că vom ajunge și noi să construim piramide și megaliți în mod constant și practic pentru noi, la fel ca înaintașii noștri, oricine ar fi aceștia, în 3000 sau 300 de ani de acum încolo. Depinde doar de noi și de cât de repede suntem dispuși să evoluăm.
O altă dimensiune esențială pe care o implică schimbarea perspectivei asupra evoluției, din liniaritate în ciclicitate, este prevenția.
Știți clădirile marcate cu bulină roșie, în pericol real să se dărâme la primul cutremur mai puternic? Știți avertizările specialiștilor cu privire la pandemii, oscilații ale temperaturii medii globale, schimbări climatice majore, erupții vulcanice, crize financiare, economice, alimentare sau de alt tip?
Adevărul este că civilizația noastră, per ansamblu, nu ia în calcul posibilitatea producerii dezastrelor, astfel că suntem total nepregătiți în eventualitatea petrecerii unuia. Nici din acest punct de vedere, nu vrem să învățăm din lecțiile trecutului. Tiparele producerii dezastrelor sunt văzute doar de un cerc restrâns de specialiști, conducătorii rareori fiind interesați de luarea în serios a acestor aspecte. Să fie o rea-intenție la mijloc? Eu o calific ca fiind doar pură ignoranță. Nu este vorba numai despre conducători, majoritatea oamenilor, privim lucrurile la fel de superficial și ignorant.
A fi în armonie cu legile Universului nu înseamnă doar cooperare, interconectare, sustenabilitate și dezvoltare durabilă, ci și reziliență în fața schimbărilor bruște. Înseamnă a lua în calcul serios ciclicitatea care „urlă” în trecutul și în jurul nostru, însă noi suntem surzi când vine vorba despre asta.
Reziliența înseamnă investiții în sănătate pentru a face față unei eventuale pandemii sau alt tip de cataclism sanitar.
Reziliența înseamnă investiții în construcții adaptate în fața unui eventual cutremur sau uragan suficient de devastator pentru a doborî orașe întregi.
Reziliența înseamnă investiții în consolidarea malurilor oceanelor și mărilor în fața unui eventual tsunami.
Reziliența înseamnă re-împădurirea suprafețelor defrișate în fața schimbărilor climatice și a eventualelor alunecări de teren.
Reziliența înseamnă investiții în agricultură și în industria alimentară în fața unei eventuale crize de mâncare.
Reziliența înseamnă investiții în epurarea apelor uzate și protejarea calității apei, în fața unei eventuale crize a apei potabile.
Reziliența înseamnă crearea unui cadru financiar și economic adaptabil în fața unei eventuale crize eonomico-financiare.
Reziliența înseamnă valorificarea gunoaielor într-o economie circulară.
Reziliența înseamnă crearea unei infrastructuri de transport și energie moderne, eficiente, rapide, cât mai accesibile tuturor și ecologice.
Cel mai important: reziliența înseamnă modelarea culturală și socială a membrilor comunității în fața eventualelor dezastre pe care le pot trăi, prin educație morală, spirituală, financiară, economică, civică sau de orice alt fel.
Toate cele de mai sus înseamnă reziliență în contextul ciclic etern în care ne aflăm.
Reziliența înseamnă sustenabilitate, dezvoltare durabilă și integrativă.
Sustenabilitatea, dezvoltarea durabilă și integrativă, înseamnă cooperare.
Cooperarea înseamnă a trăi în armonie cu legile Universului.
A trăi în armonie cu legile Universului înseamnă un nivel superior de conștiință.
Un nivel superior de conștiință înseamnă o viață mai împlinită și mai fericită.
Înțelegeți? Despre asta este vorba în final.
Ciclicitatea se petrece în egală măsură și în viețile noastre ale tuturor. Ați observat vreodată cum aveți o perioadă bună, după care vine o perioadă de decadență personală parcă, pentru ca după aceasta să vină momente în care suntem mai bine decât eram înaintea momentului de cădere, mă refer, mai buni, mai conștienți, mai pregătiți pentru viață? Ați avut un serviciu de la care ați fost dați afară sau la care ați fost obligați să renunțați, și după o perioadă oribilă financiar și profesional vorbind, de șomaj și ajutor social, să găsiți un serviciu mai bun decât aveați înainte? Ați fost vreodată înșelat/ă de partenerul de viață, și după o urâtă despărțire, să găsiți pe cineva mai bun decât pe partenerul inițial?
Dacă evoluția ar fi fost un proces liniar, aceasta ar fi însemnat că am fi pornit cu toții de la un nivel extrem de jos, și am fi crescut în continuu, fără oprire, nu am fi avut momente de decadență care să ne destabilizare, să ne dezechilibreze, pentru a fi apoi în situația de a ne regăsi echilibrul, încă mai stabil, mai sigur decât îl aveam înainte.
Pare surprinzător, însă de fapt, nu este nicio scamatorie la mijloc. Fie că vorbim de civilizații, fie că vorbim de viețile noastre luate individual, de fapt, este vorba despre același lucru: pur și simplu, așa funcționează lucrurile.
Dezastrele se pot întâmpla în egală măsură și vieților noastre, ale tuturor, privite individual. Cum? Prin o grămadă de posibilități: boli incurabile, sărăcie, depresie, foame, traume fizice sau psihice.
Și ce ar însemna reziliență în fața dezastrelor personale și conștiința ciclicității evoluției în plan individual?
Înseamnă să ne reducem gradul de îndatorare personală, să învățăm să trăim în mod sustenabil și durabil.
Înseamnă să ne îngrijim cu ce oameni ne facem de lucru și din ce surse ne informăm.
Înseamnă să ne deschidem mintea și inima, pentru a avea cât mai multe opțiuni la dispoziție.
Înseamnă să fim mai atenți ce alegeri facem în viață.
Înseamnă să ne ținem aproape oamenii care simțim că merită să îi avem aproape.
Înseamnă să ne auto-cultivăm un spirit de înțelegere, toleranță, cooperare și durabilitate în menținerea relațiilor cu ceilalți.
Înseamnă să mai lăsăm mașina în parcare din când în când, să ne mai deplasăm și pe jos sau cu bicicleta, dacă timpul și distanța de parcurs ne-o permite.
Înseamnă să mâncăm doar o bucățică, nu porcul întreg la o masă.
Înseamnă să înțelegem și să învățăm că o pâine se mănâncă în felii, de mai mulți, nu dintr-o îmbucătură, de către unul singur.
Înseamnă să ne aruncăm gunoaiele doar acolo unde trebuie.
Înseamnă să mergem la vot ori de câte ori suntem chemați la urne.
Asta este tot, nu este vorba despre vreo mare inginerie.
Concluzii
Țin să atenționez cititorii că nu susțin teoria dezastrului prin care s-a sfârșit ultima eră glaciară ca fiind adevărul care ar trebui să înlocuiască teoria oficială, general acceptată azi. Bazată pe niște evidențe necontestate de către nimeni (complexitatea și avansul tehnologic imens trădat de construcțiile megalitice și variațiile bruște de temperatură la nivel planetar în diverse ere geologice ale planetei), aceasta este doar o nouă teorie, alături de cea a astronautului antic și altele asemenea. Este doar încă o teorie care merită analizată, care încearcă să explice cine suntem noi ca și specie, și ce ni s-a întâmplat de fapt nouă și planetei noastre în trecut.
Independent de veridicitatea oricăreia dintre aceste teorii, evoluționismul lui Darwin s-a dovedit fals deja, atât din perspectiva Universului bazat pe competiție, cât și din perspectiva liniarității evoluției oamenilor și a Universului.
Nu trebuie să exagerăm cu învinovățirile însă. Așa cum specificam și în prima parte pe tema evoluționismului, Darwin a fost și rămâne, din punctul meu de vedere cel puțin, un savant briliant și bine intenționat. El niciodată nu a afirmat că teoria sa reprezintă un adevăr suprem și etern. Dimpotrivă, la vremea sa, naturalistul a menționat foarte clar că evoluția este un proces în plină desfășurare, deci, odată cu evoluția științei, teoria sa poate va fi contestată parțial sau total.
Darwin a prezentat doar concluziile studiilor sale la nivelul disponibil atunci, nicidecum un adevăr suprem și etern.
Totuși, atât în privința competiției, cât și a liniarității evoluției, contrar opiniei însuși părintelui acestor teorii, noi, astăzi, ne înverșunăm să menținem aceste standarde culturale ca adevăruri și realități care sunt de necontestat, veșnice și de neînlocuit.
Și totuși, așa funcționează evoluția, și noi odată cu ea: bazându-se pe cooperare, nu pe competiție, ciclic, nicidecum liniar.
Sursa foto: Shutterstock
transcendental.com 