Despre corupție și prejudecățile pe care aceasta le implică

Cine se luptă cu monștrii ar trebui să aibă grijă ca în acest proces să nu devină el însuși un monstru. Și dacă privești suficient de mult într-un abis, abisul se va uita înapoi în tine.”

Friedrich Nietzsche

În vest, se numește lobby, în est, corupție

Alex Dospian
Listen to the audio version (available only in Romanian)

Încă un subiect complex, extrem de profund și delicat, în special într-o țară ca România zilelor noastre. Deși majoritatea, privim corupția ca fiind doar un fenomen politic și social, care ne împiedică dezvoltarea ca țară, rezumându-se la o serie de infracțiuni prevăzute de Codul Penal, și că cei care le săvârșesc ar trebui descoperiți, anchetați, judecați și condamnați, înfăptuindu-se astfel justiția, statul de drept, democrația, dându-se astfel liber la dezvoltare, este vorba despre mult mai mult decât atât. Corupția este un fenomen care ne influențează viețile mai mult decât credem, toți fiind „atinși” de corupție într-o oarecare măsură, în moduri pe care nici nu le gândim, surprinzător, în moduri pe care, deseori, le considerăm inofensive, și pe care societatea le tolerează ca fiind ok.

Mai mult, este posibil ca, în locurile în care noi credem că nu există corupție (în sens penal), de fapt, aceasta să existe, doar că societatea respectivă și-a schimbat mentalitatea cu privire la acest fenomen, tratând-o în moduri care multora dintre noi, într-o țară prinsă încă în perspectivele totalitariste ale comunismului, să nici nu le luăm în calcul măcar.

Indiferent din ce unghi am privi corupția, este posibil ca aceasta să existe chiar și acolo unde nu ne-am închipui, iar lupta anti-corupție să însemne și altceva decât credem noi.

Ce este corupția?

Conform DEX, „corupție” înseamnă alterare, seducere, depravare, abatere de la moralitate, datorie și cinste, desfrânare, pervertire, decădere, degenerare.

Despre corupție în sensul mai puțin folosit

Din punctul meu de vedere, corupția reprezintă orice depășire a limitelor firești, ale bunului simț, orice ieșire dintr-o stare de echilibru.

Ești fumător constant?

Îți place prea mult sexul și îl cauți peste tot, cu oricine, chiar dacă ești angajat/ă într-o relație cu cineva sau ai o familie?

Îți place să te droghezi?

Îți place prea mult alcoolul?

Iubești jocurile de noroc?

Consumi des materiale pornografice?

Te masturbezi zilnic sau chiar de mai multe ori pe zi?

Obișnuiești să iei gustări la ceas târziu de noapte sau simți că ai mânca toată ziua ciocolată?

Te doare capul dacă nu ți-ai băut cafeaua?

Ai devenit bulimic/ă din dorința de a slăbi cu orice preț?

Iei steroizi și te antrenezi ore întregi pe zi ca să ți se vadă bine pectoralii și bicepșii când îi încordezi?

Stai zilnic peste program la muncă, îți neglijezi familia, îți exploatezi angajații și partenerii de afaceri pentru profitul sau salariul tău?

Postezi toată ziua pe rețelele de socializare și te simți demoralizat dacă nu primești suficiente aprecieri?

Ți se întâmplă des să nu îți dai seama când s-a făcut noapte, câte zile au trecut sau când ai mâncat ultima oară, stând în fața jocului tău video preferat?

Îți petreci aproape tot timpul liber la TV sau făcând același lucru, oricare ar fi acesta?

Ești o persoană habotnică?

Ai tendințe metrosexuale?

Ești obsedat/ă de fizicul tău și de ideea de a arăta bine?

Simți că ai fi în stare de orice pentru ceva sau cineva?

Ești obsedat/ă de o anumită idee, fie ea democrație, totalitarism, libertate de exprimare, religie, protecția mediului sau orice altceva asemănător?

Simți că nu poți trăi fără anumite lucruri sau persoane?

Dacă te regăsești în oricare dintre cazurile de mai sus sau în situații asemănătoare, înseamnă că ești corupt/ă.

Obișnuim să nu privim situațiile de mai sus ca fiind cazuri de corupție. Le numim „vicii”, „dependențe”, „slăbiciuni”, „mici plăceri nevinovate” sau oricum altcumva, numai „corupție” nu. Ba mai mult, pe multe dintre acestea, nici măcar nu le privim ca fiind lucruri nocive. În numele democrației și liberalismului, în care fiecare este liber să facă ceea ce crede de cuviință, în care fiecare este stăpân pe propriul destin, lucruri cum ar fi cele legate de rețelele de socializare, muncă, afaceri, aspectul fizic sau excese referitoare la religie, rareori le privim ca fiind ceva rău. Datorită standardului cultural actual, în care avem constituții care garantează tot felul de drepturi și libertăți cetățenești, obișnuim să tratăm aceste lucruri ca intrând în categoria „anybody`s choice.” Trebuie să se întreacă multe limite pentru ca societatea actuală să considere, multe dintre cazurile de mai sus, ca fiind lucruri nocive.

Cu alte cuvinte, corupția poate interveni și asupra psihicului, spiritului sau personalității, în moduri pe care noi rareori le vom recunoaște ca atare. Este foarte important să observăm, fiecare dintre noi, ce anume și în ce moduri ne corupe. Este tutunul, alcoolul, vreo substanță narcotică, să fie pornografia, vreo emisiune TV, un joc video, o rețea de socializare sau un fel de mâncare?

Pentru a fi foarte sincer cu voi, trebuie să recunosc că pe mine mă corupe tutunul. Deși, de cele mai multe ori nu reușesc, încerc uneori să rezist tentației de a fuma. Las pur și simplu dorința de a aprinde o țigară să îmi inunde tot corpul, să îmi circule prin vene, și mă concentrez pe fiecare parte a corpului, încerc să observ cum se simte. Este vorba despre un exercițiu de atenție („mindfulness” în limba engleză), pe care îl practic frecvent în ultimul timp și pe care îl găsesc extrem de util pentru relaxare, calmare, cunoaștere pe sine, luciditate, dezvoltare personală, spirituală, și despre care, cel mai probabil, voi scrie un material special dedicat cât de curând.

Totodată, extrem de important este să fim cât mai conștienți posibil și în același timp, să nu fim nici prea duri cu noi înșine. Mai exact, să recunoaștem faptul că un anumit lucru ne corupe, precum și să acceptăm faptul că, atât timp cât ne menținem într-o stare de echilibru, nimic nu este rău. Toate acestea, în limitele legii și ale sănătății mentale bineînțeles, însă dacă vorbim de lucruri acceptate în societate, cum ar fi de exemplu alcoolul, cafeaua, rețelele de socializare, jocurile video sau fitness-ul intensiv, trebuie să înțelegem și să acceptăm faptul că nu lucrurile acestea în sine sunt rele, ci abuzul nostru, practic, starea de dezechilibru în care cădem prin aceste abuzuri. Ceea ce trebuie să facem este să încercăm să revenim într-o stare de echilibru, adică să ne bucurăm  de toate lucrurile care ne sunt permise și accesibile, fără a abuza de ele, fără a cădea în extreme. Pare foarte simplu, însă este foarte dificil de fapt, de aceea, vom mai atinge acest subiect pe viitor.

Despre corupție în sensul cel mai des folosit al cuvântului

Mă refer la corupție în sensul penal, cel mai des folosit în zilele noastre. Înainte de orice, câteva precizări despre modul în care este incriminată corupția în România.

Infracțiunile de corupție fac parte din familia denumită „infracțiuni de corupție și de serviciu” prevăzută de Codul Penal, împreună cu infracțiunile denumite „asimilate faptelor de corupție”, prevăzute de Legea nr. 78 din anul 2000. Deși există o multitudine de variante și comportamente incriminate legal ca fiind corupție, cele mai reprezentative fapte de acest tip rămân luarea/darea de mită și traficul de influență. Nu voi intra în detalii și tehnicități juridice despre infracțiunile de corupție, nu acesta fiind scopul acestui material. În esență, dacă intervine o condamnare pentru corupție, vinovatul trebuie să execute o pedeapsă cu închisoarea (cu sau fără suspendare) și să plătească paguba pricinuită prin fapta sa. Cel puțin, așa scrie în teorie, nu numai cu privire la faptele de corupție, ci în cazul tuturor tipurilor de infracțiuni.

În legătură cu sancțiunile care trebuie aplicate celor care se fac vinovați de corupție, la nivel mondial, în societățile civilizate, personal, observ trei posibile abordări:

1. Tratarea corupției în sensul prioritizării încarcerării vinovaților și tratării în secundar a recuperării pagubelor cauzate prin faptele de corupție comise.

2. Tratarea acestui fenomen criminal în sensul prioritizării recuperării pagubelor cauzate prin infracțiunile comise și urmărirea în secundar a încarcerării vinovaților.

3. Tolerarea și reglementarea corupției în anumite limite.

Deși, prin Noul Cod Penal din anul 2009, în România au intervenit mai multe schimbări în incriminarea faptelor de corupție, atitudinea autorităților implicate în lupta anti-corupție și a societății în general, au rămas în esență aceleași, de „inchiziție socială”, la nivel teoretic și oficial cel puțin, de 0 toleranță la tot ceea ce înseamnă corupție, de perpetuare a judecării, condamnării și încarcerării vinovaților, iar la nivel neoficial, în realitate, de practicare a corupției la scară foarte largă, având la bază multiple justificări: „în România nu se poate altcumva”, „am dat ceva să nu mai pierd timpul”, „trebuie să dai o atenție funcționarului ca să nu ai bătăi de cap sau probleme”, „dacă nu dădeam bani sau un cadou muream cu zile”, „nu m-a făcut o mică atenție ca să fie bine”, „legea lui Om: fii om cu mine ca să fiu om cu tine” etc.

Pe lângă numărul relativ mic de condamnări în materie de corupție, în România, și mai mic este cuantumul pagubelor recuperate în urma unor asemenea fapte. Consecințele luptei anti-corupție din România mi-au dat mereu sentimentul de filme cu mafioți, adică după ce ți-ai însușit câteva milioane sau zeci de milioane de euro prin fapte de corupție, îți asumi riscul să faci 3, 5 chiar 7 ani de închisoare, ești eliberat condiționat după maxim 3-4 ani pentru bună purtare și ulterior, chiar dacă ți se interzice exercitarea funcției sau a profesiei de care te-ai folosit pentru a fi corupt, nu îți mai pasă fiindcă ți-a rămas restul vieții să te bucuri de roadele activității tale ilegale, astfel încât, cel mai probabil, nici măcar să lucrezi vreodată nu mai ești obligat. Nici tu, nici apropiații tăi. Aceasta deoarece, în România, nici autoritățile publice competente nu par a fi prea interesate de recuperarea pagubelor cauzate prin infracțiunile de corupție.

Poate că sunt eu nebun, însă această cale și stil de luptă anti-corupție mi se par în mare parte inutile, neajutând prea mult în controlarea acestui fenomen infracțional care, trebuie să recunoaștem, este foarte nociv, afectându-ne din ce în ce mai mult viețile, mai ales într-un mod indirect.

De ce într-un mod indirect? Fiindcă dacă un funcționar public este corupt, aceasta înseamnă că respectivul este prea puțin interesat de administrarea bună a activității de interes public cu care este însărcinat, așa ajungându-se la infrastructură de slabă calitate, școli cu WC în curte, spitale în care intri cu o boală și ieși cu două, piedici în dezvoltarea unei idei cu însemnătate pentru tine și ceilalți sub forma unei afaceri, birocrație excesivă etc.

Până nu demult, la fel ca mulți alții, aveam aceeași concepție, „Să îi băgăm pe corupți la închisoare, să îi ținem acolo până își bagă mințile în cap și să îi obligăm să plătească cu vârf și îndesat pagubele cauzate.” Intrând în detalii însă pe tema fenomenului corupției, mi-am dat seama că acest ideal este…chiar un ideal, în mare măsură, o utopie care nu prea se întâmplă nicăieri.

Foarte iluminator în acest sens este studiul intitulat „Lobby în România vs. lobby în U.E.” al Institutului European din România publicat în anul 2015, reprezentând munca unei echipe interdisciplinare de specialiști în diverse domenii (drept, economie, filozofie, politologie și sociologie), membri ai Universităților din Cluj-Napoca și București. Studiul încearcă să ofere o nouă perspectivă prin abordarea conceptului de lobby, privit din mai multe unghiuri (politic, economic, juridic, filozofic și psiho-social). Deși autorii delimitează clar lobby-ul de corupție, mie personal, îmi este destul de clar că o asemenea delimitare este foarte dificilă, concluzia fiind aceea de includere în lupta anti-corupție a unei componente de tolerare și reglementare a corupției în anumite limite și cu respectarea anumitor reguli, sub forma lobby-ului, așa cum se întâmplă deja, de foarte mulți ani, în țări în care noi, în locuri ca România, avem senzația că nu există corupție sau că aceasta este prea puțin prezentă pentru a fi o problemă spinoasă în societate.

Studiul se regăsește online pe site-ul Institutului European din România (www.ier.gv.ro) AICI.  Bineînțeles, recomand cu căldură parcurgerea studiului pentru formarea unei păreri cât mai autentică și personală asupra temei lobby-ului și a legăturii acestuia cu fenomenul corupției. Din punctul meu de vedere, acesta reprezintă un exemplu extrem de relevant al stadiului galben de dezvoltare a psihicului si conștiinței (mai multe detalii despre ce înseamnă asta găsiți AICI), fiind o abordare științifică, interdisciplinară, lipsită de prejudecăți, care încearcă să meargă la rădăcina problemei și să propună posibile soluții de controlare cu mai mult succes, pe termen lung, a fenomenului corupției.

Pentru documentare suplimentară recomand și lucrările OECD care apar în bibliografia studiului: „Lobbyists, Governments and Public Trust, Volume 1: Increasing Transparency through Legislation”, OECD Publishing, 2009, disponibil AICI și „Lobbyists, Governments and Public Trust, Volume 2: Promoting Integrity through Self-regulation”, OECD Publishing, 2012, disponibil AICI.

Primul lucru extrem de important pe care l-am înțeles din acest studiu este acela că, fie că vorbim despre lobby, fie că vorbim despre corupție, totul se reduce la încercarea de influențare a factorilor de decizie, fie individual, fie în grup, în sensul satisfacerii unor interese. Această influențare a factorilor de decizie într-un sens sau altul și grupurile de interese există de când oamenii au început să se organizeze în comunități, fiind vorba despre o pornire firească a speciei noastre. Ceea ce trebuie să facem nu este să eradicăm această influență și grupurile de interese, aceasta fiind asemănătoare cu interdicțiile religioase sau totalitariste, de a nu face sex sau de a nu gândi liber. Asemenea abordări nu au nicio legătură cu justiția, statul de drept, dezvoltarea unei țări sau cu democrația. De aceea, intoleranța totală la influențarea deciziei și la satisfacerea intereselor individuale sau de grup prin exercitarea unei asemenea influențe, mie îmi place să o numesc „inchiziție socială”. Ceea ce ar trebui să facă un guvern și o societate per ansamblu, constă în asigurarea transparenței și oferirea de șanse egale, tuturor celor interesați, în influențarea deciziilor care îi privesc.

O nouă perspectivă interesantă, un adevărat „mind fuck” dacă înțelegi exact ceea ce înseamnă toate acestea, nu-i așa? Lucrurile nu mai par a fi chiar așa cum credeai tu.

Conceptul de „grup de interese” este extrem de larg, fiind reprezentat, în general, de patronate, sindicate, asociații, fundații sau conglomerate de asemenea entități, organizate în federații sau alte forme de asociere, în România existând actualmente chiar și o reglementare specială pentru grupurile de interes economic (Cartea a I-a, Titlul V din Legea nr. 161 din anul 2003).

Asigurarea unui echilibru și a șanselor egale între indivizi sau grupuri în influențarea factorilor de decizie pentru satisfacerea propriilor interese este reglementată în Europa, inclusiv în România. În țara noastră, acest domeniu este reglementat parțial de aproape 20 de ani. Principalele reglementări în acest sens în România sunt reprezentate de liberul acces la informațiile de interes public (Legea nr. 544 din anul 2001), dreptul la petiționare (Constituția României și Ordonanța Guvernului nr. 27 din anul 2002) și transparența decizională în administrația publică (Legea nr. 52 din anul 2003).

Liberul acces la informațiile de interes public înseamnă în esență că, oricine este interesat poate solicita liber, de la orice instituție, autoritate publică sau companie de stat, informații despre finanțele, investițiile, privatizările, achizițiile și în general, despre activitatea și performanța respectivei entități publice, cu excepția informațiilor considerate prin lege ca având caracter secret sau confidențial. Asemenea entități sunt: Parlamentul, Guvernul, ministerele, primăriile, companiile de apă etc. Mai mult, legea obligă unele entități de stat să publice anual, din oficiu, o serie de informații cu caracter de interes public. Dacă sunteți interesați vreodată să obțineți informații de interes public de la o anumită instituție, autoritate sau companie de stat, o puteți face accesând pe site-ul respectivei instituții, autorități sau companii de stat rubrica „Informații publice/de interes public” sau „Legea 544 din 2001” și urmând procedura prevăzută acolo, aceasta însemnând în linii mari, la data de azi, transmiterea unui e-mail la o adresă special dedicată, a unei solicitări privind informațiile de interes public care vă interesează. Este posibil să atingeți corzi sensibile cu unele informații solicitate, așa că, dacă nu sunteți mulțumiți de răspunsul primit la solicitarea voastră, sau dacă nu primiți niciun răspuns, puteți obliga entitatea publică respectivă să vă răspundă adecvat solicitării voastre prin tribunal, fără taxe de proces (adică cu scutire de taxă de timbru).

Dreptul de petiționare este unul fundamental într-o democrație și este garantat prin însăși Constituția României, însemnând în esență că oricine poate înainta oricărei entități publice cereri, reclamații, sesizări sau propuneri (denumite într-un cuvânt petiții, acestea putând fi transmise și prin e-mail), având de asemenea dreptul de a primi răspunsuri adecvate și rezolvări la petițiile supuse atenției entităților publice respective.

Transparența decizională în administrația publică reprezintă probabil cel mai important concept reglementat la ora actuală în România cu privire la posibilitatea legală de influențare a factorilor de decizie. Foarte pe scurt, aceasta înseamnă că, înaintea emiterii oricărui act normativ (lege, ordonanță de guvern, ordin etc.), orice entitate publică este obligată să publice proiectul respectivului act normativ, pentru ca oricine este interesat, să își poată exprima sugestiile, opiniile și propunerile cu privire la respectivul proiect. Mai mult, cei care transmit opinii, sugestii sau propuneri pertinente (în general, aceștia sunt reprezentați de grupurile de interese cele mai influente în domeniul căruia i se adresează proiectul sau cele care sunt semnate de către un număr impresionant de susținători), sunt invitați la discuții în sensul unei eventuale inserări în proiect a sugestiilor și propunerilor respective. Foarte util în acest sens este portalul lansat de către Guvernul României în anul 2016, www.e-consultare.gov.ro, unde se pot regăsi toate propunerile de acte normative, provenind de la toate autoritățile publice centrale românești, cu excepția Parlamentului, unde proiectele legislative pot fi consultate AICI (pentru Senat) și AICI (pentru Camera Deputaților). Mai mult, pe portalul guvernamental e-consultare pot fi accesate și exprimate opinii, sugestii și propuneri cu privire și la proiecte de acte normative la nivelul Uniunii Europene (AICI).

Totuși, liberul acces la informațiile de interes public, petiționarea și transparența decizională nu acoperă toate situațiile care pot apărea în realitate, aici intervenind conceptele de advocacy și lobby.

Nu există definiții general acceptate ale acestor două concepte nicăieri momentan. Totuși, informându-mă pe aceste teme, personal, am înțeles că „advocacy” se referă la satisfacerea unor interese generale, prin acțiuni media, demersuri pe rețelele de socializare, proteste sau manifestații în stradă, prin care se urmărește satisfacerea intereselor mai mult prin sensibilizarea factorilor de decizie, punerea de presiune pe aceștia în sensul adoptării anumitor decizii, pe această cale indirectă, însă foarte eficientă uneori. Posibile exemple de advocacy: acțiunile „Salvați Roșia Montană!”, protestele împotriva OUG 13 din februarie 2017, protestele „Fără penali în funcții publice!” din anii 2017 – 2018, emisiunile care favorizează anumite partide și anumiți politicieni etc. Spre deosebire de „advocacy”, lobby-ul se referă la acțiunile de influențare a factorilor de decizie pentru satisfacerea unor interese punctuale, clar și bine determinate, ale unui individ sau grup. De exemplu: reglementarea unui anumit domeniu într-un anumit mod urmărit de către cei cărora li se adresează respectiva reglementare, obținerea anumitor drepturi și facilități, scutirea de anumite obligații, achiziția anumitor bunuri și servicii de la anumite companii de către entitățile publice, direcționarea privatizărilor companiilor de stat în anumite sensuri etc.

Aici intervine problema: interesul care se urmărește a fi satisfăcut prin influențarea factorilor de decizie trebuie să fie legitim iar influența trebuie exercitată în mod transparent, moral, loial, fără a încălca dreptul la șanse egale al celorlalți indivizi sau grupuri care ar putea avea interese sau ar putea influența la rândul lor factorii de decizie vizați. Aici intervine și diferența dintre lobby și infracțiunile de corupție: penalul apare atunci când influența se exercită în mod secret, ocult, prin practici neloiale și incorecte în raport cu ceilalți indivizi și celelalte grupuri care ar putea avea interes în influențarea factorului de decizie vizat, fie prin solicitarea/oferirea de bani, daruri si atenții pe ascuns, fie prin traficarea influenței în virtutea unor relații de apropiere sau autoritate între cel care corupe și cel care este corupt.

Adevărata provocare constă în asigurarea unui foarte delicat și sensibil echilibru, printr-o delimitare cât mai clară posibil între ceea ce înseamnă lobby și ceea ce înseamnă o infracțiune de corupție.

În statele capitaliste puternic industrializate, există două tendințe de abordare a lobby-ului: direcția americană, care merge pe o reglementare cât mai detaliată și strictă a activităților de lobby, cu prevederea de sancțiuni în cazul încălcării regulilor instituite și direcția europeană, care mizează mai mult pe reglementarea minimală a lobby-ului la nivel legislativ, încurajându-se auto-reglementarea, prin coduri de conduită și etică profesională ale factorilor de decizie și ale diverselor entități sau corpuri profesionale care ar putea cădea în tentația abuzării puterii de influențare a factorilor de decizie. Există plusuri și minusuri în cazul ambelor abordări, direcția europeană bazându-se pe concepția conform căreia, un grup care își auto-stabilește un set de reguli (auto-reglementarea) va integra în propria mentalitate și conștiință mult mai repede și mai bine regulile respective, decât dacă i le impune cineva din afară, în special o autoritate publică.

Indiferent de tendință, în esență, reglementarea lobby-ului constă în înființarea unui registru public al persoanelor sau entităților care practică lobby-ul într-o anumită țară (ori doar cei care sunt specializați doar pe asemenea activități ori, pe lângă aceștia, și entitățile/persoanele care practică lobby-ul doar în numele anumitor organizații din care fac parte, respectivele organizații nefiind specializate pe activități de lobby). În Europa regimul acestor registre este extrem de lejer, existând ori doar opțiunea de a te înscrie în respectivul registru, ori obligativitatea înscrierii doar în cazul persoanelor/entităților specializate în activități de lobby, nu și a celor care o fac strict pentru anumite organizații pentru care aceștia lucrează în chip statornic. În plus, reglementările în materie de lobby prevăd declararea periodică la autoritățile publice competente a activităților de lobby și a cheltuielilor ocazionate de acestea, ba chiar și declararea darurilor oferite oficialilor în activitatea de lobby, în scopul impozitării acestora (așa cum s-a întâmplat la un moment dat în Ungaria, înaintea „domniei” lui Viktor Orban, desigur).

În special în versiunea americană, există tendința de profesionalizare a activităților de lobby, prin reglementarea unei profesii de specialiști în lobby, cu studii și pregătire în acest domeniu, cei care doresc influențarea factorilor de decizie trebuind neapărat să apeleze la serviciile unui astfel de specialist.

În România au existat până acum trei tentative de reglementare a lobby-ului, ultima în anul 2017, niciuna însă neconcretizându-se momentan într-o reglementare aplicabilă, dovedindu-se astfel reticență si scepticism din partea autorităților publice și societății per ansamblu, cu privire la acest domeniu.

Concluzii

Deși primele reglementări ale lobby-ului au apărut acum aproape 100 de ani, acesta este un domeniu încă insuficient explorat, existând încă mari dificultăți în reglementarea echitabilă, justă și corectă a lobby-ului, chiar și în țări care au deja zeci de ani de tradiție la acest capitol. Chiar și în asemenea societăți, în care lobby-ul este acceptat oficial, din punct de vedere legal, social și cultural, oamenii au încă o percepție negativă cu privire la această activitate și la cei care o practică, dovedindu-se astfel că linia demarcantă între lobby și corupție este extrem de delicată și ușor de trecut.

Cu toate acestea, lobby-ul și-a dovedit utilitatea și eficiența în acele state în care acesta este practicat ca și activitate reglementată. Cel mai important lucru de reținut este acela că incriminarea faptelor de corupție nu este un lucru chiar atât de clar și simplu: ai luat/dat șpagă sau ești pe pile, ești un nemernic și trebuie să mergi la închisoare. Influențarea factorilor de decizie de către indivizi sau grupuri de interese este o activitate firească în orice comunitate umană, cu atît mai mult într-o democrație, și incriminarea ca și corupție a oricărei încercări de a exercita o asemenea influență, nu poate duce la nimic bun. În țările în care noi ne uităm cu admirație că nu au corupție, oamenii au trecut peste prejudecățile legate de fenomenul influențării factorilor de decizie, tolerând și permițând această activitate până la un anumit punct. În acele țări, oamenii și-au dat seama că acesta este un fenomen firesc, care nu poate fi oprit, și în loc să fie combătut și eradicat, în loc să te blochezi în această perspectivă utopică ce se pare că generează și mai multă corupție uitându-ne la ceea ce se întâmplă în țări ca România, ceea ce trebuie făcut de fapt este asigurarea transparenței, echilibrului și egalității de șanse în influențarea deciziei, fie prin obligativitatea apelării doar la anumiți specialiști pentru influențarea factorilor de decizie, fie prin declararea tuturor activităților relevante cuprinse în ceea ce înseamnă lobby, pentru asigurarea transparenței atât de necesare în acest proces, fie printr-o variantă care le combină pe cele două.

Da, nu este perfect lobby-ul ăsta, poate fi foarte mult îmbunătățit, însă cert este că funcționează și că aria faptelor de adevărată corupție se restrânge foarte mult printr-o asemenea abordare. Este la fel de adevărat că multe situații de care ne-am lovit cu toții în România reprezintă corupție în adevăratul sens al cuvântului, însă ar trebui să luăm în calcul posibilitatea că aceste fapte au fost posibile, în mare parte, și datorită lipsei unei rigori legale cu privire la ce este permis și ce nu, ce se poate face și ce nu în acest tip de relații. Practica și realitatea ne arată că incriminarea a aproape tot ceea ce înseamnă influențarea puterii de decizie ca fiind corupție, nu ajută mai deloc.

Mai mult, personal, cred că în toată discuția privitoare la lobby și corupție ar trebui incluse în mod activ, real, și afacerile private. Dacă ați fost la un interviu de angajare la o firmă și vi s-a dat de înțeles sau vi s-a spus direct că vă cost o sumă de bani dacă vreți să vă angajați, sau dacă sunteți agenți de vânzări care vă loviți de firme “de casă” de care nu treceți, indiferent cât de bun și avantajos este produsul sau serviciul vostru, înțelegeți foarte bine despre ce vorbesc. Eu nu văd nicio diferență între aceste fenomene și ceea ce se întâmplă în sistemul public. Consider că perspectiva liberală asupra subiectului, că un patron de firmă știe ce este mai bine pentru firma lui și că în privat mereu se caută calitatea și performanța, doar așa reușindu-se menținerea unei companii pe piață, este parțial eronată și chiar păguboasă. O firmă foarte mare, gen multinațională, nu mai are chiar atât de multă motivație ca o firmă mică sau mijlocie, astfel încât, din proprie experiență vorbind, am văzut că corupția, în oricare dintre formele sale, își poate face loc destul de rapid într-o astfel de companie. În acest tip de firme, angajații cu putere de decizie primesc tot felul de favoruri și atenții de la cei care au interes să aibă relații de afaceri cu compania respectivă (mașini cumpărate, concedii plătite în destinații luxoase și exotice etc.), denaturându-se astfel concurența și influențându-se factorul de decizie într-un mod injust și neloial față de ceilalți concurenți, care poate au produse sau servicii mai de calitate și mai bune, însă ei nu mai au loc de cel care corupe cu favoruri. Știu că există legi anti-concurență neloială și alte tipuri de remedii legale la aceste situații, însă nu sunt suficiente și se dovedesc a fi, în mare parte, total ineficiente. Nici 5% din cazurile la care mă refer, nu ajung în atenția autorităților care au competența de a remedia asemenea situații. De aceea, apreciez că o reglementare a lobby-ului, dublată de o investigare a acestor fapte ca fiind corupție atunci când se întrec limitele transparenței și echilibrului, ar fi bine-venite și în mediul privat.

Indirect, și corupția din mediul privat ne poate afecta foarte mult. Închipuiți-vă că avem o fabrică de medicamente, alimente, componente auto sau de avioane, în care furnizorul anumitor materiale folosite în producție este ales pe criterii oculte, pe bază de favoruri sau prietenii, nu pe bază de calitate sau performanță. Închipuiți-vă că produsul sau serviciul ales pe bază de favoritisme sau prietenii afectează fabricarea produsului finit: medicament, mâncare, autoturism sau avion. Închipuiți-vă ce accidente se pot întâmpla. Nu cunosc acum să vă dau exemple de cazuri, însă sunt convins că s-au întâmplat și se vor întâmpla în continuare. Nu văd nicio diferență între o asemenea situație și aceea în care un spital este lăsat în condiții insalubre, punându-se în pericol sănătatea și viața oamenilor.

Cel mai important aspect în eradicarea adevăratei corupții rămâne educația, cât mai timpurie posibil în acest sens, dublată de efortul întregii societăți de a rezista tentației atingerii unor interese în mod facil, doar prin acordarea unui favor material sau apelarea la un prieten, cunoștință sau rudă care lucrează unde trebuie.

Consider că participarea societății civile și a cetățenilor la luarea deciziilor sau măcar la influențarea acestora trebuie să crească, prin promovarea și instruirea populației cu privire la instrumentele amintite în cuprinsul acestui material: informațiile de interes public, petiționarea și transparența decizională. Pun pariu că mulți dintre voi, abia acum ați aflat despre aceste instrumente legale, pe care le aveți la dispoziție de aproximativ 20 de ani. Doar că voi nu știați, fiindcă nimeni nu v-a spus de ele. Desigur, trebuie să înțelegem și perspectiva statului care, odată ce un partid a preluat puterea în urma alegerilor, tinde să creadă că el conduce și că el știe cel mai bine ce este de făcut. Bineînțeles că implicarea masivă a cetățenilor și grupurilor de interese în procesul de luare a deciziilor ar afecta destul de mult atingerea propriilor interese și obiective ale partidului. Trebuie să înțelegem această atitudine politicianistă, nu este nimic de judecat și condamnat în asta, majoritatea partidelor lumii democratice sunt așa. Totuși, niciunul dintre aceste partide nu ar trebui să uite niciodată că există și se dezvoltă într-o societate democratică, aceasta însemnând în principal puterea majorității. De asemenea, niciun partid democratic nu ar trebui să uite faptul că, într-o democrație, nimeni nu poate guverna împotriva majorității. Sunt niște chestiuni elementare pe care mulți le uită foarte repede odată ce se văd în poziția pe care au urmărit să o ocupe.

Cel mai important: fiecare dintre noi, cei care facem parte din ”majoritate”, trebuie să înțelegem și să conștientizăm faptul că punctul nostru de vedere contează, poate și trebuie să fie ascultat, dacă știm cum să ne facem ascultați. Trebuie să învățăm să trecem peste sentimentul de inutilitate și nimicnicie al propriei persoane în societate.

De exemplu, dacă vă deranjează o groapă la voi pe stradă, strângeți-vă toți vecinii afectați, scrieți o reclamație, o semnați toți și o depuneți la primărie, înscriindu-vă și în audiență la primar pentru a vă exprima nemulțumirile. Dacă insistați suficient, sunteți mulți și organizați, veți obține rezultate.

Mulți veți gândi că ”oricum nimeni nu mă ascultă pe mine”, ”toți sunt niște nemernici”, ”nu am cu cine”, ”costă mult ”x” lucru” etc. Dacă sunteți sinceri cu voi, veți realiza că acestea sunt doar justificări pe care vi le găsiți pentru a nu vă implica voi înșivă în rezolvarea propriilor probleme și nemulțumiri. Ar fi perfect dacă problemele și nemulțumirile s-ar rezolva singure. Acest lucru însă, nu se poate din păcate. O cauză a corupției și stării jalnice în care se află multe lucruri în România este reprezentată de superficialitatea și dezinteresul majorității: nu mă interesează, nu mă bag, nu merg la vot că toți sunt la fel etc.

Nici majoritatea nu este de judecat, toți am fost educați și induși în starea asta latentă și ”blegoasă”. Însă ar trebui să încercăm să ne dezmorțim puțin, civic vorbind. Până la urmă, doar în asta constă magia și frumusețea democrației: libertate de mișcare, gândire, acțiune, vot și exprimare. Toate acestea constituie fundația unei societăți sigure și prospere. Dacă nu învățăm să ne folosim de toate aceste drepturi și libertăți, atunci unde mai este democrația, și care mai este diferența față de comunism?

Vi se pare imposibil?  

” Un lucru întotdeauna pare imposibil până este făcut”. (Nelson Mandela)

Sursa foto: Shutterstock

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: