Despre acele momente în care îți vine să renunți la tot – partea mai puțin plăcută a ridicării nivelului de conștiință

Listen to the audio version (available only in Romanian)

„Ceea mai grea luptă în viața aceasta nu este alta decât biruirea de sine. Căci biruirea de sine duce la propășirea binelui.”

Arsenie Boca

„Nu e un biruitor mai mare pe pământ, decât acela care se biruiește pe sine însuși și domnește asupra patimilor sale.”

Arsenie Boca

Ai simțit vreodată că îți vine să renunți la tot? Pur și simplu, să îți bagi picioarele în tot ceea ce ai și să pleci departe, să o iei de la capăt într-un loc în care nu te cunoaște nimeni?

Ți-a venit vreodată să te muți pe o insulă părăsită sau undeva în vârful muntelui, unde să fii singur?

Ți-ai dorit vreodată să scapi de toate responsabilitățile zilnice, fie ele obligații de familie, fie ele de serviciu?

Te-ai gândit vreodată să renunți la afacerea ta sau locul tău de muncă?

Ai simțit vreodată că totul este inutil și fără sens?

Te-ai simțit vreodată un străin la tine acasă?

Ai avut vreodată în miezul zilei sentimentul că ești ca o baterie descărcată și că tot ceea ce vrei este să mergi să te culci?

Ți-ai dorit vreodată să uiți și să te lași de tot și de toate?

Ai simțit vreodată nevoia să te dai bătut?

Ai avut vreodată sentimentul că parcă toți în jurul tău sunt nebuni și că nu te înțeleg deloc?

Ți-a venit vreodată să îți iei lumea în cap?

Ți-a venit vreodată să plângi ca din senin?

Te-a revoltat vreodată o afirmație aparent nevinovată a cuiva, mă refer, genul de remarcă sau afirmație care în mod obișnuit nu ar deranja pe nimeni, și până de curând, nu te deranja nici pe tine?

Te-ai simțit vreodată neiubit, neimportant, ca și când ai fi părăsit, singur cuc pe lume?

Te-a încercat vreodată un sentiment de neputință și disperare?

Cu siguranță, toți ne-am regăsit cel puțin odată într-un asemenea moment. Am decis să public un material despre acest subiect deoarece, în ultimul timp, din motivele pe care le voi dezvolta acum, într-o oarecare măsură, mă încearcă asemenea senzații și gânduri.

Întrebarea-cheie în asemenea momente este următoarea:

Care este soluția? Ce pot face să nu mă mai simt așa?

Hai să o luăm metodic.

Primul și cel mai important lucru este, cred eu, să conștientizăm cauza unor asemenea gânduri și sentimente. După cum aminteam și mai sus, cauzele pot fi multiple. Deși nu se recomandă, mă voi lua, încă o dată, ca și exemplu, pe mine. În situația mea, cauza este reprezentată de munca de ridicare a nivelului propriu de conștiință, în care sunt atât de implicat în ultimul timp.

De fapt, acesta va fi subiectul prezentului material.

Munca spirituală, de lucru cu tine însuți și de ridicare a propriului tău nivel ca om, poate fi al dracului de grea. În realitate, nu cred că poate fi ceva mai greu. Mulți cred că cel mai dificil este să fii miner, pescar în Atlanticului de Nord, să conduci o țară, să fii chirurg, genist, să crești copii și altele asemenea. Nimeni nu spune că oricare dintre aceste lucruri ar fi simple, dimpotrivă. Însă niciuna dintre acestea nu se compară cu munca de îmbunătățire a propriului interior.

„Bun, și de ce ar fi așa?” Vă veți întreba. Deoarece lucrul cu propriul interior, cu tine însuți, ridicarea propriului nivel de conștiință, munca spirituală sau cum vreți să o numiți, presupune schimbări radicale în propria perspectivă și în propriile principii. Înseamnă schimbarea cu totul a propriei identități, a lucrurilor care până acum credeați că sunt cele mai bune și că vă fac să vă simțiți perfect în pielea voastră. Înseamnă să acceptați că ceea ce până acum credeați că este cel mai important, adevărat sau bine în viață, este de fapt insignifiant, fals și rău. Adică să acceptați că religia/știința este bună/rea, persoana cea mai apropiată de sufletul vostru este bună/rea, Pământul este plat/rotund, vaccinarea obligatorie este bună/rea, capitalismul/ comunismul este bun/rău, mâncarea preferată este dăunătoare sănătății, pasiunea vieții voastre este o pierdere de timp și alte chestiuni de acest gen care, deși acum vi se par nimicuri în comparație cu plata ratei la casă, cumpărarea unei locuințe, întreținerea copiilor la școală și alte activități asemenea, în realitate, sunt cele mai importante aspecte ale vieții, fiindcă toate celelalte (plata ratei la casă, educarea copiilor, serviciul, locuința, școala, studiile etc.) se petrec în cadrul oferit de perspectivele, ideologiile și standardele culturale care modelează realitatea noastră. Orice schimbare la acest capitol ne aduce practic într-o cu totul altă realitate, ca și când am schimba lumea și universul în care trăim.

Vă rog să nu o luați ca pe o glumă, prostie sau spiritism, gândiți-vă foarte serios la asta.

De fapt, noi suntem perspectivele, conceptele, ideologiile, standardele culturale și principiile în care credem. Orice schimbare în percepția asupra acestora reprezintă de fapt o modificare crucială în viața unui om. Renunțarea la orice perspectivă, concept, ideologie, obicei sau principiu și îmbrățișarea altora, reprezintă de fapt transformarea noastră în cu totul alte persoane. Literalmente, este vorba despre o moarte, urmată de o renaștere în forma a cu totul altceva.

Privind lucrurile așa, să ne gândim puțin de câte ori murim și reînviem într-o viață de om. Când suntem copii, universul nostru se rezumă la părinți, grădiniță și probabil că cel mai important este să ne bucurăm de o jucărie preferată. Mai târziu, probabil că obiectivul suprem constă în achiziționarea unui anumit joc video, vizionarea celor mai noi filme, apoi, în liceu și facultate, să cucerim anumite fete, să frecventăm anumite localuri și cluburi, să intrăm într-un anumit anturaj, să ne luăm examenele, mai departe pe firul vieții, să avem un serviciu bun, să avem căminul nostru, să ne întemeiem o familie, și mai departe, să nu le lipsească nimic copiilor noștri, să ne deschidem eventual propria firmă, și așa mai departe, cu fiecare nouă preocupare și interes, se schimbă și mentalitatea și perspectiva noastră, iar cu fiecare schimbare de acest gen, noi, deși aparent suntem aceeași, de fapt, devenim altcineva, transformându-ne în continuu.

Să ne închipuim pe cineva care o mare parte a vieții sale a trăit ca un infractor, escroc, tâlhar, spărgător de bănci sau bătăuș și într-o zi, acesta prinde frică de lege și înțelege că este mai bine să ducă o viață liniștită și cinstită. Nu este deloc simplu să se producă o asemenea schimbare în viața unui om. La fel ca ființele vii, obiceiurile, principiile, ideologiile, conceptele, perspectivele și standardele culturale care formează identitatea unui om, vor lupta pentru supraviețuire. Nu se vor duce așa, cu una cu două, pentru a lăsa loc altora. În situația  infractorului, trebuie să se întâmple ceva major, de regulă traumatizant, cum ar fi o experiență în care există riscul pierderii vieții, condamnarea la închisoare sau pierderea cuiva drag, pentru a se produce o schimbare atât de radicală în mentalitatea, perspectiva și atitudinea sa. Bineînțeles, infractorul este doar un exemplu, se întâmplă la fel și în cazul scăderii considerabile în greutate sau renunțării la un viciu.

De amintit și că acestea sunt cazurile fericite. Schimbările se pot petrece și în rău, adică cineva, din om cinstit să devină infractor, să ia multe kilograme în greutate sau să cadă în patima unui viciu.

Acesta este contextul în care se petrec aspectele care fac obiectul prezentului material.

Ideal ar fi ca schimbarea să fie tot timpul în mai bine. Totuși, o asemenea schimbare în mai bine este cel mai dificil de atins. În plus, dacă mă gândesc, nu schimbarea în sine este atât de grea, ci faptul că după ce aceasta se petrece, trebuie să trăiești cu ea. Probabil, pentru tot restul vieții. Practic, va trebui să vezi realitatea înconjurătoare, să interacționezi cu ceilalți, să mergi la școală, serviciu sau la distracție, să îți crești copiii, să trăiești cu familia ta sau în cuplu, din perspectiva unor asemenea schimbări de percepție, atitudine și mentalitate. De multe ori, când se petrec asemenea modificări, te vei simți străin în mediul care înainte îți plăcea atât de mult și care dădea sens vieții tale. Te poți simți pierdut și confuz într-o lume care îți este total străină, din care nu mai înțelegi nimic. O schimbare majoră în interior te poate determina să faci schimbări majore și în realitatea înconjurătoare: să iei decizia de a te muta în alt oraș sau în altă țară, să îți părăsești partenerul de cuplu, să îți schimbi serviciul, pasiunile sau orientarea studiilor. Ar fi simplu dacă ai reuși din prima. Mai greu este atunci când trebuie să eșuezi de mai multe ori în căutări, pana când găsești ceea ce este potrivit pentru tine și noua ta identitate.

Toate aceste schimbări și căutări pot cauza stări de agitație, nesiguranță, frustrare, frică, îndoială, furie, revoltă, tristețe, neputință și disperare.

În special ridicarea nivelului de conștiință și munca spirituală, cu propriul interior, ne poate cauza asemenea schimbări și stările aparent negative care vin odată cu acestea. În cazuri extreme, de practici spirituale hardcore, putem trăi adevărate „nopți negre ale sufletului”, experiențe de moarte psihologică și altele asemenea, despre care au scris sau despre care știm de la mistici precum Arsenie Boca, Ioan al Crucii sau Teresa de Ávila.

Țin să menționez ceva extrem de important, pentru a nu fi interpretat greșit: când zic „muncă spirituală”, „schimbarea în interior” și „ridicarea nivelului de conștiință” nu mă refer la biserică, pupat icoane și moaște, făcut acatiste și mătănii pentru noroc și să ne ajute Dumnezeu sau ținut post miercuri și vineri înainte de Crăciun și Paște, Bairam sau alte asemenea practici specifice marilor religii ale lumii. Desigur, este dreptul fiecăruia să practice toate acestea dacă așa simte că este mai bine pentru el, însă trebuie înțeles că toate aceste practici nu au nicio, sau mai bine zis, au prea puțină legătură cu adevărata spiritualitate, ridicarea nivelului nostru ca oameni sau cu Dumnezeu. Când zic „muncă spirituală”, „schimbare în interior” și „ridicarea nivelului de conștiință”, mă refer la cunoaștere prin propria experiență sau existență, contemplare, meditație, înțelepciune și extinderea nivelului de interes și compasiune față de cât mai multe elemente ale realității înconjurătoare.

Sună foarte frumos, creștinește, spiritual, înțelept și altruist să te preocupi de natură și de ceilalți semeni ca de propria persoană, să cauți să le faci bine ca și când ar fi vorba de tine însuți, însă în realitate este vorba despre ceva destul de contra-intuitiv, existând și o parte întunecată în toate acestea. Partea mai puțin plăcută a ridicării nivelului de conștiință constă în faptul că de obicei, următorul pas în acest proces se întâmplă intempestiv, dintr-o dată, și de cele mai multe ori, ne prinde total nepregătiți. Bineînțeles, cu cât nivelul este mai înalt, cu atât vom fi mai pregătiți pentru următorul pas, însă la început, de regulă, poate fi destul de complicat și înspăimântător.

Din proprie experiență vă pot spune că în acest proces, în care trebuie să subliniez, și eu sunt doar începător, am avut momente în care lucruri care înainte mi se păreau absolut firești în munca sau în viața mea, acum mi se par imorale sau nebunești, întreaga mea muncă mi se pare câteodată inutilă, că nu contribuie cu nimic la binele general al lumii, am momente în care comerțul și afacerile mi se par a fi ceva josnic, plin de egoism, orgolii, escrocherii, manipulări și răutate gratuită, toți oamenii din jurul meu, inclusiv cei foarte dragi, mi se par câteodată doar niște cimpanzei într-o menajerie al cărei îngrijitor sunt, iar eu trebuie să am toată înțelegerea, bună-voința și înțelepciunea din lume pentru a preveni vreo catastrofă, fiindcă ei ceilalți, săracii, sunt doar niște maimuțe limitate și ignorante care momentan nu pot mai mult, femei care înainte mă atrăgeau acum nu îmi mai trezesc niciun interes, la fel întâmplându-se și cu activități care înainte mă încântau, iar acum nu mai am nicio tragere de inimă să mă implic în ele.

Mai urât este atunci când, deși te-ai schimbat, experimentezi reacții ale orgoliului sau egoismului, atunci când atitudini, obiceiuri, ideologii, perspective și standarde culturale vechi pentru tine, de care crezi că te-ai separat, reînvie parcă din morți.

Cel mai rău când trec printr-un asemenea moment este că, oricât de mulți bani aș câștiga, oricât de mult succes profesional aș avea, oricât de iubit m-aș simți și oricât de mult sex aș face, am sentimentul că esențialul îmi scapă și îmi lipsește. Parcă sunt într-o căutare fără final. Parcă nimic nu mă satisface îndeajuns încât să mă simt împlinit. Tot ceea ce știu cu certitudine este că toate acestea nu au nimic de-a face cu elemente sau persoane din exterior, ci doar cu interiorul meu. Orice moment de iluminare adevărată te aduce mai aproape de Dumnezeu, odată ce ai simțit prezența Lui, vei rămâne mereu, într-un fel sau altul, în această căutare și în a te apropia și mai mult de El. Vei căuta întotdeauna să Îl simți din nou, așa cum ai făcut-o cu ocazia ultimului moment de iluminare. Odată ce L-ai simțit cu adevărat, chiar și pentru o fracțiune de secundă,  nimic altceva nu te va mai umple și satisface atât de mult, niciodată.

Pe de o parte, simți o claritate și o bucurie imensă, fiindcă acum știi că El există și că atât tu, cât și toate celelalte elemente care te înconjoară, sunt parte din El, așa că automat, simți  nevoia să ai mai multă bună-voință și înțelegere față de toți și toate cele din jur, chiar și față de cel mai mare dușman. Pe de altă parte, te surprinde, oripilează, înfurie și întristează câteodată ignoranța și egoismul celorlalți. Înțelegi că niciunul nu este în realitate rău, ci doar ignorant și limitat. Însă înțelegi și că oricare dintre noi, poate să își întreacă aceste limite. Oricine îl poate descoperi și experimenta pe Dumnezeu direct, oricine poate descoperi Iubirea.

În asemenea momente, am un sentiment de imensă melancolie. Mă gândesc câtă nenorocire și cât prăpăd, numai și numai din cauza ignoranței și egoismului umanității. Contemplu la o lume în care majoritatea are nivelul de conștiință al unui Isus sau Buddha, însă înțeleg și trebuie să accept că momentan, nu este cazul.

Aceasta este mica „șopârlă” a instructorilor de dezvoltare personală și spirituală. Fiindcă mulți dintre ei fac ce fac în primul rând pentru bani, aceasta fiind meseria lor, pentru a nu pierde potențiali clienți și urmăritori, niciunul nu îți vorbește despre aceste părți întunecate ale spiritualității și ridicării nivelului de conștiință. Dacă totuși vorbesc, se referă prea puțin la asta, o bagă la categoria „altele” sau „nu foarte important”. De fapt, aceste părți întunecate ale procesului de iluminare și ridicare a nivelului ca om, reprezintă ceva extrem de important și foarte serios de luat în calcul.

Primul și cel mai important lucru de reținut este că nu există obligații pe această temă. Nimeni nu trebuie să își ridice nivelul ca om, sau dacă o face, nu este obligat să meargă mai departe decât este pregătit și poate duce. Cel mai probabil, prea puțini dintre noi vor ajunge la nivelul vreunui mistic sau profet, așa că este posibil ca ridicarea nivelului până la punctul în care nu mai bârfim, nu ne mai înșelăm partenerul de viață, ne ocupăm serios de casă și de copii, ne aruncăm gunoiul numai unde trebuie și ne vedem de treabă la serviciu, să fie suficient. Atât de firesc ca lucrurile să fie așa, și totuși, atât de greu de atins pentru anumite persoane, inclusiv un asemenea nivel, foarte limitat de altfel.

Important de reținut este și faptul că, dacă decizi să urmezi acest drum, oricât de departe ai vrea să ajungi, trebuie să ți-l asumi, adică să iei în calcul și să accepți faptul că nu mereu va fi lapte și miere, că vei face tot posibilul să treci și peste pustiurile care vor apărea în cale. Ridicarea nivelului de conștiință implică o responsabilitate imensă, față de sie însuși în primul rând. Fără asumarea acestei responsabilități, niciodată nu se va înțelege nimic din spiritualitate, sau nu se va ajunge prea departe, așa că mai bine rămâi la sex, jocuri video, carieră, familie sau oricare ar fi preocupările tale actuale.

Revenind la întrebarea inițială: ce se poate face, care sunt soluțiile pentru a trece peste asemenea momente, gânduri și senzații negative?

Răspunsul este simplu: continuă procesul de muncă spirituală, nu renunța la ridicarea propriului nivel de conștiință, oricare ar fi metodele tale: meditație, yoga, contemplare, cunoaștere, exerciții de conștiență, experiențe psihedelice sau altele asemenea. Deși sunt, repet, la început pe această cale, pot spune cu certitudine că momentele negative sunt temporare, pot dura cel mult între câteva zile și câteva săptămâni. După trecerea momentului, vei reveni pe făgașul firesc, ba chiar mai întărit, mai înțelept și mai conștient decât înaintea căderii. Tot ceea ce trebuie făcut este să reziști.

Este exact ca la sport: poate fi foarte dificil să duci flotările de la 1 la 10 repetări, pe parcurs îți trebuie voință multă, îți tot vine să te oprești, te gândești că oricum nu ajungi până la a 10-a flotare, parcă mai bine te oprești acum, însă și dacă reușești să faci o serie de 10 flotări, te vei simți de parcă ai descoperit America. Cu alte cuvinte, satisfacția va fi imensă și pe măsură. La fel funcționează și în munca spirituală și în procesul de ridicare a nivelului de conștiință. Doar că acestea sunt un altfel de flotări.

Niciodată nu trebuie uitat faptul că nimeni nu este și nu poate fi obligat să urmeze această cale, să o urmeze într-un fel anume, sau până într-un punct anume. Nu există standarde, fiecare dintre noi trebuie să își descopere propria cale, fie că este vorba despre meditație, yoga, contemplare, experiențe psihedelice, cunoaștere sau o combinație între două sau mai multe asemenea practici.

O altă capcană a procesului de ridicare a nivelului de conștiință, în care se poate intra foarte ușor, constă în nevoia constantă și acută uneori, de autoizolare. Câteodată te simți de parcă îți vine să stai zile întregi, doar să meditezi și să contempli asupra a diverse aspecte existențiale. Bineînțeles, aceste momente de izolare și de petrecut timp doar cu tine însuți sunt esențiale în procesul de muncă spirituală, însă nu cred că ajută cu nimic izolarea totală și definitivă de ceilalți. Orice ne-ar spune instinctul, oricâtă lehamite ne-ar face la un moment dat un aspect al vieții noastre pe care nu îl mai privim la fel în urma unei experiențe de iluminare, după un moment de izolare, meditație, contemplare și integrare a noilor perspective descoperite, consider esențial să ne întoarcem la viața noastră, pentru a încerca să ne-o trăim cu noile mentalități și perspective acumulate. Eventual, după integrarea completă a acestora în propria conștiință, la momentul potrivit, să ne schimbăm viața în mod corespunzător.

Până la urmă, ideea principală a spiritualității și a ridicării nivelului de conștiință constă în creșterea nivelului de fericire și împlinire, atât cu sine însuși, cât și cu ceilalți. Fără întoarcerea în lume, cum s-ar mai putea atinge aceste deziderate? Desigur, putem deveni și pustnici în sălbăticie, însă ce aș vrea să reținem cu toții este că, pentru a avea un nivel înalt de conștiință și pentru a fi un om spiritual, un este absolut necesar să ne transformăm în acest gen de pustnici.

După un moment de cădere, în care îmi vine să mă transform în pustnic, îmi dau seama că de fapt ideea este ca noile perspective și mentalități acumulate în urma unei experiențe iluminatoare, pentru a avea maxim sens și efect, trebuie împărtășite și cu alții. Nu la modul să începi să vorbești cu prietenii, colegii și vecinii despre faptul că L-ai realizat pe Dumnezeu, sau orice altă experiență asemănătoare, ci să îi ajutăm să își ridice și ei nivelul, măcar puțin. Repet, nu prin demagogie și vorbărie, cea mai bună rămâne puterea exemplului. Și o singură persoană dacă te vede și te urmează într-un mod pozitiv, este suficient. Până la urmă, nici măcar nu trebuie ca acesta să fie obiectivul.

Ridicarea nivelului de conștiință, creșterea nivelului de fericire și pace cu sie însuși îmbunătățește automat starea de spirit și relațiile cu toți ceilalți, cu toate elementele din jur.

Concluzii

Sentimentul de pace și liniște, Iubirea, sunt într-adevăr neprețuite. Despre Iubire am scris deja AICI. Calea de a le atinge nu este deloc simplă, însă deși nu este obligatoriu, merită efortul. De fapt, toată viața ne-o petrecem în căutarea acestor valori, doar că fiecare o face în felul său, așa cum știe el mai bine, și câteodată, modalitățile de găsire a propriei fericiri și împliniri sunt foarte ignorante și limitate, cauzând mai multă confuzie și suferință decât fericire, pace și împlinire.

Da, drumul poate fi pavat cu tot felul de aspecte negative câteodată. Altceva foarte important de reținut este că, în principiu, nu ar trebui să ne înfrânăm ceea ce simțim, chiar și dacă este vorba despre ceva negativ. Tindem să credem că nu este bine să îți fie teamă, să te simți pierdut, confuz, revoltat sau furios. Trăim într-o societate în care standardul cultural este acela că plânsul reprezintă un semn de slăbiciune. Desigur, nu trebuie exagerat. Însă la fel de adevărat este că aceste trăiri sunt absolut firești. Diferența nu o face înfrânarea unui sentiment pe care noi îl percepem ca fiind negativ, ci controlarea și canalizarea sa într-un mod pozitiv.

Pe lângă tot felul de beneficii biologice și fizice la nivelul ochilor, despre care probabil că vom vorbi într-un material separat, plânsul ajută mult la descărcarea emoțională și la eliberarea de sentimentele puternice care ne încearcă la un moment dat. Cu excepția extremei, adică dacă nu suntem vreo persoană ultra-sensibilă care plânge din absolut orice, înfrânarea plânsului nu poate decât să ne facă rău.

Revolta și nemulțumirea pot duce de multe ori la îmbunătățirea multor aspecte ale vieții și ale societății. Religia ne face să credem că totul trebuie să fie pace și liniște. Vedem icoane, picturi și statui care înfățișează Isuși, sfinți sau tot felul de zeități, în stări de totală pace și calmitate, smerenie și împăcare. De fapt, dacă citim despre viețile profeților, misticilor sau sfinților, precum Isus, Mohamed, Ioan al Crucii, Arsenie Boca sau Ioan Botezătorul, date fiind viețile zbuciumate și morțile adeseori violente ale acestora, putem să ne dăm seama că este posibil ca toți aceștia să fi fost în realitate niște tipi destul de revoltați și furioși câteodată.

Iubirea nemărginită, necondiționată, extinderea interesului și compasiunii față de cât mai multe elemente ale realității înconjurătoare nu înseamnă neapărat acceptarea acestora oricum, ci tocmai din Iubire, înseamnă câteodată să încerci să le determini să se schimbe. Diferența o face intenția din spatele dorinței tale de schimbare a cuiva sau a ceva: o faci pur și simplu din Iubire, necondiționat și cu bună-voință sau o faci cu interese ascunse, din egoism și orgoliu. Oricum, de cele mai multe ori, inacțiunea și superficialitatea înseamnă lipsă de Iubire. Este ca atunci când îi atragi atenția copilului tău dacă nu a făcut ceva bine. Dacă nu îl iubești suficient, nu îl vei atenționa și îl vei lăsa să facă tot ce vrea, tocmai fiindcă nu îți pasă.

Iubirea este cea mai puternică forță a Universului, una și același lucru cu acesta, reprezintă ceva dificil de înțeles și contra-intuitiv câteodată.

În principiu, trebuie să iubești atât de mult pe cineva sau ceva…suficient încât acel ceva sau cineva să se schimbe.

Însă despre Iubire și tot ceea ce implică aceasta, cu altă ocazie probabil.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: