Normal vs. Anormal – Mituri și prejudecăți demontate

Era odată o cetate condusă de un rege foarte iubit de poporul său. Într-o zi, o vrăjitoare a pus gând rău regelui și supușilor săi așa că, într-o noapte, a otrăvit fântâna din care toată lumea din cetate își lua apă. Toți, în afară de rege, au băut apă din fântâna otrăvită și au înnebunit.

În perioada următoare, văzând că regele se comportă diferit, toți locuitorii cetății au început să fie nemulțumiți de el, ajungând în scurt timp să îl urască. Într-un final, locuitorii cetății au decis să îl aresteze, judece și execute pe rege, pe motiv că a înnebunit și că le va distruge destinele.

În seara dinaintea execuției, regele a apucat să bea apă din fântâna otrăvită, înnebunind astfel și el. În dimineața execuției, poporul a decis să îl ierte pe rege și să îl accepte în continuare ca și lider al cetății lor, pe motiv că: „Regele a revenit la normal.”

scurtă poveste surprinsă în dialogul dintre două personaje ale unui film vizionat acum foarte mult timp

„Nu este normal așa ceva!”

afirmație frecvent folosită de către fiecare dintre noi

Ce este normalul și ce înseamnă „anormal”? În ultimul timp, datorită unor situații apărute la serviciu, m-am gândit foarte mult la acest subiect. M-am observat pe mine însumi, am notat cu maximă atenție atitudini și perspective de-ale celor din jur, am contemplat asupra temei, iar acest material reprezintă concluziile mele. Subliniez, concluziile sunt ALE MELE, astfel încât vă îndemn să faceți propriile observații și să contemplați voi înșivă asupra a ceea ce înseamnă normal și anormal, astfel încât concluziile voastre să fie cât mai autentice și personale posibil. Nu mă credeți pe cuvânt, nu transformați aceste materiale în credință sau ideologii pe care să le urmați orbește doar fiindcă nu găsiți repere mai bune. Concluziile voastre pot fi diferite sau chiar total opuse față de ceea ce veți afla acum. Ca de obicei, tot ceea ce îmi doresc este să vă trezesc interesul de a vă forma perspective, opinii cât mai conștiente și autentice posibil asupra unui anumit subiect. Desigur, și în acest caz, sunt obligat să vă rog să mă urmați cu mințile deschise la modul radical.

Încă o precizare înainte de a intra în subiectul propriu-zis: deoarece tema normal vs. anormal este strâns legată de conceptul de sine, înainte de a parcurge ceea ce urmează, vă recomand să parcurgeți materialul care poate fi vizualizat AICI, pentru o mai bună înțelegere a conceptelor de „normal” și „anormal”.

Ce înseamnă „normal”?

Conform DEX, „normal” înseamnă „care este așa cum trebuie să fie, potrivit cu starea sa firească, obișnuit, firesc, natural.”

Ce înseamnă „anormal”?

Fără a mai consulta DEX-ul, conform logicii elementare, „anormal” înseamnă „care nu este așa cum trebuie să fie, care nu este potrivit cu starea sa firească, neobișnuit, nefiresc, nenatural.”

Demn de remarcat este și faptul că oricare dintre noi, într-un mod instinctiv, asociem anormalul cu lucrurile de evitat, deranjante, neconfortabile, grave, enervante sau periculoase. Normalul este cel care ne face să ne simțim confortabil și în siguranță, în timp ce anormalul este cel care ne pune în dificultate și ne dă peste cap.

Cine decide ce este normal și ce este anormal? Există vreo măsură, vreo regulă, vreo autoritate, vreo lege universală care să stabilească cu certitudine, cu valoare de adevăr absolut, că ceva este normal, iar opusul său este anormal? V-ați gândit vreodată la aceste două concepte dintr-o asemenea perspectivă? Concluzia la care am ajuns eu este că:

În realitate, nu există nicio măsură, regulă, autoritate sau lege universală care să stabilească cu certitudine, cu valoare de adevăr absolut, că ceva este normal, iar opusul său este anormal.

Singurii care facem asemenea deosebiri suntem noi.

În funcție de ce facem noi distincția dintre normal și anormal? Există vreun criteriu obiectiv, de necontestat, general și întotdeauna valabil, care să ne determine vreodată să apreciem că ceva este normal și că altceva este anormal? Să investigăm puțin împreună.

Exemple de situații normale vs. situații anormale

Primul exemplu relevant care îmi vine în minte este cel al schimbărilor climatice. Fiecare om de pe planetă, în funcție de zona în care se află, este obișnuit cu un anumit tip de climă: unul, două sau patru anotimpuri, aici în emisfera nordică suntem obișnuiți ca trei luni pe an să avem ierni geroase cu viscol și multă zăpadă, alții sunt obișnuiți cu veri veșnice, alții cu iarnă continuă și așa mai departe. Cu toții vedem, oriunde ne-am afla pe Glob, că vremea nu mai este așa cum o știam noi. Personal, în ultimii ani m-am trezit de mai multe ori zicând sau gândind că: „ce ierni erau când eram eu mic!…”, „uite ce cald e, parcă acum trebuia să fie iarnă!”, „ce vreme anormală pentru perioada asta a anului!”

Practic, această climă nouă, cu care noi nu suntem obișnuiți, o privim ca fiind ceva de nedorit, nefiresc, grav, periculos, de evitat, într-un cuvânt: anormal. Așa că noi, acum, ca umanitate, ce încercăm să facem? Intenționăm să re-aducem clima la normal, în parametrii, în cadrul său firesc, adică așa cum credem noi că trebuie să fie.

Aceasta este însă o perspectivă limitată și ignorantă. Dacă ne uităm puțin în istoria climatologică a Terrei, observăm, înainte de orice, că oriunde pe Glob, inclusiv la poli, o climă cu iarnă și zăpadă este nefirească, că ceea ce trăim noi acum de fapt este o eră glaciară, care pentru planeta noastră reprezintă în realitate anormalul. Ceea ce nu luăm noi în calcul este faptul că clima este un fenomen natural în continuă dinamică, mereu în schimbare. Există ere mai reci și ere mai calde, lucruri pe care noi, oamenii, nu le putem controla, pur și simplu se întâmplă.

Mai mult, ceva ce mi se pare absolut fascinant este memoria ”scurtă” a noastră, a oamenilor, ca civilizație mă refer. Până acum nu mai mult de 250 de ani, planeta se afla într-o stare climatică cunoscută ca ”Mica eră glaciară”. Anul 1816 de exemplu este cunoscut în istorie ca ”anul fără vară”, ca dovadă că este așa nefiind, într-adevăr, înregistrări meteo sau studii climatologice contemporane acelui moment, ci surse scrise sau tablouri datând de la acea vreme, în care apar doar peisaje hibernale, cu troiene de zăpadă și patinoare. Desigur, nu putem ști cu certitudine ce impresie au avut cei care au trăit anul 1816 despre condițiile climatice specifice acelui an, însă tind să cred că anul 1816 li s-a părut tuturor ca fiind unul…anormal, aceasta deși planeta trecea prin Mica eră glaciară.

Deci, ce înseamnă normal și ce înseamnă anormal într-o asemenea situație? Pentru că subiectul schimbărilor climatice mă interesează foarte mult, încă de dinainte de a analiza această perspectivă normal vs. anormal, am găsit două posibile abordări pe care noi, ca omenire, le-am putea avea.

Una ar fi să insistăm în paradigma actuală, de credință că dacă facem schimbări în viața noastră cotidiană, în modelele economice și energetice pe care le aplicăm, că dacă reducem emisiile de CO2 care rezultă în atmosferă din activitatea umană, clima va putea reveni la starea cu care suntem noi obișnuiți.

O altă abordare ar fi să acceptăm faptul că clima se mai schimbă din când în când și că asta este situația nouă în care ne aflăm și la care trebuie să ne adaptăm. Este evident că schimbări radicale în economie, viața cotidiană, agricultură, energie, trebuie făcute oricum, însă  eu cred că cel mai mult contează sensul în care facem aceste schimbări. Dacă insistăm că schimbările climatice sunt anormale și că obiectivul trebuie să fie re-aducerea climei la normal, riscăm să ne îndreptăm către acel dezastru de proporții apocaliptice pe care încercăm să îl evităm. Mai multe despre acest subiect regăsiți AICI. Cu alte cuvinte, din această perspectivă, ceea ce încercăm noi să facem este să ținem clima în loc și să o ”înghețăm” în acea stare care ne convine nouă. Cu totul altceva ar fi să facem aceste schimbări dintr-o perspectivă de adaptare la noile condiții climatice, care bineînțeles, implică și reducerea cantității de CO2 care rezultă în atmosferă ca urmare a activităților omenești, însă este posibil ca urmărirea atingerii doar a acestui obiectiv, să nu ajute la nimic.

Concluzia exemplului este următoarea: ce tip de climă este normal, cel care ne convine nouă, sau cel mai călduros de fel, tropical, care din studiile climatologice, rezultă a fi normalitatea climatică a Terrei?  

Un alt exemplu foarte relevant în studierea perspectivei normal vs. anormal, mi se pare cel al diferențelor culturale care apar între diverși oameni și diferite națiuni.

Când eram mai tânăr, eram foarte interesat de subiecte cum ar fi colonizarea Americilor de către europeni. Am încercat, de mai multe ori, să îmi imaginez cum m-aș fi simțit eu în situația de a ajunge pe un teritoriu total străin, care nici nu știu unde este și ce este, nici măcar nu apare în hărțile și geografia pe care le am eu la dispoziție, cu oameni total diferiți față de cum sunt eu, cu care nu am nimic altceva în comun decât faptul că sunt și ei oameni. Am încercat să mă transpun și în perspectiva băștinașilor, care sunt vizitați de către niște străini care la fel, în ochii băștinașilor, nu au altceva în comun cu ei decât faptul că sunt oameni. Încercați să vă imaginați cât de anormal vi s-ar părea, ce impact cultural devastator ar avea asupra voastră asemenea interacțiuni. În studierea temei normal vs. anormal, observarea acestor diferențe culturale sunt foarte utile, astfel că vă recomand cu căldură să citiți cărți și să consumați materiale pe tema colonizărilor pe care europenii le-au făcut în Americi și în alte colțuri ale lumii. Probabil că cel mai bine evidențiat, jocul normal vs anormal care rezultă dintr-un asemenea impact între două culturi și mentalități total diferite, este în romanul lui James Clavell, ”Shogun”.

Să ne gândim puțin chiar și azi, cât de diferiți sunt oamenii, în funcție de zona în care se află ei. Să nu uităm că în Asia se consumă la scară largă tot felul de reptile, insecte, șobolani și alte viețuitoare care în alte părți ale lumii provoacă teamă sau greață oamenilor. Mulți afirmă, în special aici în Europa: ”nu este normal să mănânci gândaci, șobolani, șerpi, carne crudă și alte de-astea…normal este să mănânci și tu un grătar de porc sau de vită!…”  Însă această normalitate europeană și occidentală la modul general vorbind, reprezintă ceva anormal pentru un musulman credincios în religia lui, căruia Islamul îi interzice să mănânce carne de porc, pe motiv că este ”spurcată” sau ceva de genul ăsta, sau pentru un indian, în a cărui cultură vaca este un animal sacru. Prea puțini oameni iau în calcul că, așa cum ei se uită la cineva care mănâncă o ciulama de șobolani cu gândaci, la fel se uită acel cineva la ei mâncând grătar de porc sau hamburger cu carne de vită.

Normalitatea unora reprezintă anormalitatea altora, și viceversa.

Altceva ce nu se ia în calcul prea mult în asemenea situații este faptul că acele națiuni asiatice cu gastronomie extrem de exotică, sunt foarte numeroase, iar asigurarea supraviețuirii unui număr de miliarde de oameni nu îți permite luxul să alegi doar anumite resurse alimentare, de carne sau de plante, cum ar fi doar porc, vită și anumite păsări. Atunci când vorbim de foarte mulți oameni, fiecare se hrănește cu ce are mai la îndemână.

Pe de altă parte, nu prea se gândește nimeni că Islamul își are originea în Orientul Mijlociu, într-o zonă deșertică, în care nu știu dacă condițiile climatice și resursele existente permit creșterea porcilor și conservarea cărnii de porc așa cum este posibil în Europa. Practic, nimeni nu ia în calcul posibilitatea ca o normă de factură religioasă, așa cum este interdicția de a consuma carne de porc din Islam, să nu reprezinte altceva decât reflectarea în conștiința colectivă a unei realități obiective care, cel mai probabil, și înainte de Islam, și poate chiar și fără această religie, ar fi fost la fel. Ba mai mult, probabil că este vorba și de obișnuință. Cunosc și am chiar prieteni musulmani, care s-au născut, au crescut și trăiesc în România, nu în vreun deșert. Cu toate acestea, destul de mulți dintre ei, nu consumă carne de porc. Când i-am întrebat de ce nu mănâncă porc, prea puțini mi-au motivat că este din motive religioase. Majoritatea mi-au răspuns că rațiunile lor țin de nutriția personală, sau pur și simplu, lipsa de obișnuință; dacă la ei acasă niciodată nu s-a gătit porc, acest tip de carne lor nu le zice nimic, așa cum probabil, chiar și într-o casă de europeni, dacă nu se gătește niciodată pește sau oaie, bineînțeles că nimeni nu va avea prea des pofte cu asemenea alimente.

Deci: care tip de cultură și mentalitate este normală, și care este anormală?

Încă un exemplu reprezentativ pe subiect este înșelarea partenerului de cuplu. Standardele culturale creștin – occidentale specifice lumii în care trăim în Europa și nu numai, ne determină să privim adulterul ca fiind ceva imoral, josnic, rău, anormal. Dacă avem ghinionul ca partenerul nostru de cuplu să ne înșele, avem tendința să spunem „ce ticălos/ticăloasă, i-am dat tot: dragoste, afecțiune, sex, bani, siguranță!…cum a putut să îmi facă așa ceva?…” însă ignorăm faptul că ceea ce ne determină să gândim așa este doar sinele nostru, profund rănit și trădat prin adulter. Dacă am ieși puțin din perspectiva noastră limitată și egoistă, am privi probabil lucrurile și din „papucii” celuilalt și ne-am întreba măcar: ce l-a determinat pe celălalt să ne înșele? Noi credem că i-am dat partenerului nostru bani, însă ar trebui să ne întrebăm: oare banii sunt ceea ce contează cel mai mult pentru celălalt în cuplu? Gândim că i-am oferit celuilalt sex, însă nu ne gândim dacă ceea ce facem îl satisface întru totul și pe cel de lângă noi. Noi credem că i-am oferit celuilalt toată afecțiunea și siguranța de care suntem noi capabili, însă nu ne întrebăm dintr-o poziție sinceră și directă cu noi înșine: oare ce înseamnă pentru celălalt siguranță și afecțiune? Practic, nu luăm în calcul posibilitatea ca relația noastră de cuplu să nu meargă tocmai bine, astfel încât adulterul, pe care îl privim ca fiind cel mai anormal gest, în situația noastră, să fie de fapt cel mai previzibil lucru care s-ar putea întâmpla. Nu ne întrebăm nici măcar dacă suntem absolut siguri că noi înșine suntem totalmente împliniți alături de cel de lângă noi, sau stăm cu partenerul nostru doar fiindcă așa trebuie, sau poate că ne este teamă de singurătate, ori de gura lumii, sau poate că avem interese materiale cu celălalt etc.

Nu încerc să justific în niciun mod adulterul, însă cred că acesta poate fi evitat prin puțin mai multă comunicare, sinceritate, înțelepciune și prin mai puțin egoism și ignoranță. Toate acestea ar trebui arătate și față de celălalt, însă în primul rând, față de noi înșine.

Acest joc al perspectivelor normal vs. anormal este foarte interesant să fie observat în business și relațiile de muncă. Tot văd patroni cărora li se pare normal și absolut necesar ca angajații lor să stea peste program sau să le rezolve și probleme personale, că deh, de la ei, de la patroni își iau salariul cu care dau de mâncare la copii și își plătesc chiria sau ipoteca la casă. Întotdeauna am întâlnit patroni cărora li se pare normal să confunde rezolvarea unor probleme personale cu îndeplinirea sarcinilor de serviciu ale angajaților. De cealaltă parte, am observat că aproape niciodată, unui salariat nu i se va părea că primește salariul corect. Mereu i se va părea…anormal să își îndeplinească sarcinile de serviciu pe salariul primit. Mereu va avea nevoie de mai mult, astfel încât, unui salariat, cel mai probabil, întotdeauna i se va părea normal să scape cât mai repede de sarcinile de serviciu, să încerce să se opună îndeplinirii lor sau să pretindă ceva în plus patronului, dacă acesta dorește o treabă bine făcută.

Cine este normal și cine este anormalul într-o asemenea situație?

Rămânând la subiectul business, jocul normal vs,. anormal se poate observa foarte bine în perioadele de criză economică, așa cum este cea pe care o traversăm acum. O grămadă de oameni de afaceri au ales să își bage firmele în faliment sau să își încadreze personalul în șomaj tehnic. Nu asta este problema, ci faptul că mulți au intrat în acest șomaj tehnic, sau forme asemănătoare, disponibile conform legislației statelor în care asemenea măsuri se aplică, în timp ce angajații lor continuau sau continuă să lucreze de la distanță, de acasă sau în alte modalități similare. Mai mult, foarte mulți patroni au luat aceste măsuri pentru a se eschiva de la plata salariilor întregi, măcar pentru o perioadă de timp.

Dacă întrebi un patron care a luat o asemenea măsură de ce a făcut-o, va motiva ceva de genul că: ”toți ceilalți cu care am vorbit au făcut așa”, ”sunt vremuri grele, urmează vremuri și mai grele, trebuie să ținem de bani”, ”cui nu-i convine, să zică mersi că nu închid firma, așa cum au făcut alții”, și alte justificări asemănătoare, perfect normale în mintea unui patron care aplică asemenea strategii.

Este însă normal așa ceva în realitate? Sau normal ar fi să lași ajutoarele guvernamentale doar pentru cei care într-adevăr au nevoie, sau chiar dacă se aplică pentru șomajul tehnic, să se completeze, măcar o parte din diferența până la salariul întreg, pentru a motiva personalul să lupte în sensul menținerii și scoaterii companiei din criză?

Răspunsul la o astfel de întrebare se reduce tot la sinele fiecăruia. Observ că, atunci când ești patron, parcă automat, se presupune că ești mai lacom, egoist și egocentrist decât ceilalți, chiar dacă înainte de a ajunge patron, nu a fost așa. Observ că toți patronii au tendința de a se crede cea mai importantă persoană din compania pe care o dețin, confundă veniturile și cheltuielile proprii cu cele ale companiei, cu alte cuvinte, tind să aibă toate simptomele unui sine mic, egoist, limitat și terifiat de sărăcie și lipsuri materiale. Cu un asemenea sine la purtător, fiecare patron așteaptă ca subordonații lor să facă mai mult decât salariul pentru care sunt plătiți, să fie ajutați inclusiv în probleme personale de către angajați, care să îi conducă pe ei, soția sau copiii cu mașina, să le repare prin casă sau grădină, să rezolve probleme birocratice în locul lor, și așa mai departe. Mai mult, observ că majoritatea patronilor, sunt zgârciți în a mări drepturile salariaților, care niciodată nu fac suficient, tot timpul se poate mai bine, trebuie luptat pentru binele companiei etc. Pentru un sine de patron, toate acestea sunt absolut normale, fiindcă tot ceea ce își dorește un asemenea sine este să se mențină ca patron, însă asta este tot? Un multimilionar doar atât poate din punct de vedere spiritual?

Voi dezvolta acest subiect cu altă ocazie, într-un material special dedicat economiei și banilor, însă pe moment pot dezvălui doar că, unui sine relativ de patron, în egoismul său, mereu îi este teamă că poate pierde tot ce are, își poate pierde statutul de patron, alegând o mentalitate în care: ”Mai mult pentru tine înseamnă mai puțin pentru mine.” Transcendența în cazul unui asemenea sine ar însemna schimbarea mentalității în sensul ”Mai mult pentru tine înseamnă mai mult și pentru mine”, aceasta semnificând de fapt motivarea tuturor celor interesați de activitatea unei anumite companii: salariați, furnizori, parteneri etc., să contribuie pro-activ, creativ și sincer pentru binele companiei, fiindcă aceasta înseamnă nu doar binele unui patron, ci și binele lor și al familiilor lor. În plus, mentalitatea de tipul ”Mai mult pentru tine înseamnă mai mult și pentru mine”, este esențial să apară și în relația cu clientela, în sensul că inclusiv compania, ca și entitate economică și sine colectiv, ar trebui să transcendă din stadiul de a oferi produse și servicii cu obiectivul de a produce cât mai mult profit, în cel de a oferi produsele și serviciile cele mai utile, mai bune și mai de însemnătate pentru clienții lor.

Toate acestea ar însemna de fapt o apropiere mai mare de normalitate în business și în economie în general, așa cum este ea în realitate. Însă necesită multă muncă spirituală și cu sine însuși, atât la nivel individual, cât și la nivel colectiv, pentru a realiza toate aceste lucruri și pentru a vedea aspectele economice dintr-o asemenea perspectivă.

 Probabil că, în special patronilor care citesc aceste rânduri, asemenea concepte vi se par, în cel mai bun caz, chestiuni idealiste și basme frumoase, iar în cel mai rău caz, porcării comuniste, idioțenii sau enormități care ar conduce la colaps economic. ”Ce imbecilitate o mai fi și asta, auzi tu, mai mult pentru tine înseamnă mai mult și pentru mine?!? Nu este posibil așa ceva! Eu pentru asta mi-am deschis afacere, să muncesc să fie bine altora?!!” Cei mai avansați spiritual vorbind dintre voi, probabil că v-ați putea închipui o lume în care economia și business-ul să fie bazate pe ”Mai mult pentru tine înseamnă mai mult și pentru mine”, însă cred că voi ați aștepta pe alții să înceapă și să vedeți cum le merge, și doar dacă le e bine, abia apoi să faceți și voi. Problema este că și ceilalți gândesc așa, și pentru o schimbare, cineva trebuie să spargă gheața.

Hai să vorbim puțin și despre faptele de genocid și epurare etnică. Putem să luăm ca exemplu Holocaustul, războaiele din Iugoslavia sau orice alt exemplu vreți voi. Într-o societate liberală, bazată pe democrație, toleranță și respectarea drepturilor omului, genocidul și epurarea etnică sunt privite ca fapte oribile, de neconceput, extrem de grave, infracțiuni sancționate cu pedepse maxime. Cu o asemenea stare de spirit și ca parte din asemenea sine colective, nu luăm niciun moment în calcul posibilitatea că există societăți bazate pe dictatură, intoleranță, violență, extremism, fanatism și discriminarea celor care nu sunt ca majoritatea. În asemenea comunități, genocidul și epurarea etnică sunt privite ca fiind cele mai normale lucruri din lume, ba mai mult, în astfel de societăți, aceste infracțiuni de maxim pericol în societățile democratice și liberale, sunt justificate ca fapte de eroism, credință sau jertfă pentru patrie. Cu alte cuvinte, în sânul unor sine colective bazate pe valori excesiv de religioase sau ultra-naționaliste, mai normal ca genocidul și epurarea etnică, nu există. Dimpotrivă, îndoctrinarea specifică societăților de o asemenea factură, determină ca membrii respectivelor comunități să privească democrația și drepturile omului ca fiind ceva anormal, diabolic sau manipulări de-ale dușmanilor poporului sau de-ale necredincioșilor.

Din perspectiva normal vs. anormal, în aceeași notă de genocid și epurare etnică se încadrează și conflictele despre ce religie este mai dreaptă și mai bună sau care ar fi normal să fie religia pe care ar trebui să o aibă majoritatea oamenilor.

Un ultim exemplu pe care vreau să îl amintesc este…să-l numim așa, „neo-normalul”, adică ceea ce este firesc din perspectiva unui progresist. În mintea unei asemenea persoane, normal este ca fiecare individ să aibă cât mai multe drepturi și libertăți pe care nici guvernul, nici ceilalți indivizi, să nu i le încalce, toată lumea să gândească „out of the box”, adică în concepția progresistă, toată lumea ar trebui să fie dezinvoltă și non-conformistă, cine vrea să fie gay să fie, religiile să se reformeze sau chiar să dispară, tradițiile să fie minimalizate sau și mai bine, uitate, Biblia și toate celelalte cărți sfinte, fiind niște porcării retrograde, ar trebui aruncate în foc și așa mai departe. Niciun astfel de hipster progresist însă, nu se gândește cum s-ar simți el dacă cineva ar spune că fiul său ori altcineva foarte drag lui, ar fi mai bine dacă ar fi aruncat în foc. Este foarte greu pentru un progresist să conceapă așa ceva, însă pentru unii oameni, nu puțini, Biblia, Coranul sau orice altă scriere sfântă, este la fel de importantă ca proprii copii. Bineînțeles, pentru cineva progresist, așa ceva este anormal.

Concluzii

Deznodământul la care am ajuns eu este acela că, din perspectiva fiecăruia dintre noi, ca sine relative, normal este tot ceea ce servește intereselor, perpetuării și prosperității sinelui, iar anormal este tot ceea ce deranjează sau amenință existența acestuia. Numai acest aspect să îl înțelegeți, conștientizați și integrați în propria mentalitate, și deja ați făcut un progres imens.

Totuși, nu este suficient.

Să facem împreună un exercițiu de imaginație și de conștiință. Relaxați-vă, închideți ochii și imaginați-vă că sunteți concomitent și victima, și agresorul unui genocid, și partenerul înșelat, și cel care înșală în cuplu. Aceasta ar fi perspectiva, să zicem, meta, absolută. Adăugați infinitul în ecuație, și acum imaginați-vă că aveți toate perspectivele care au existat, există și vor exista. Literalmente, toate. Acesta este normalul Sinelui în sens absolut, al Universului, al lui Dumnezeu, sau cum vreți să îl numiți. Întrebați-vă dacă dintr-o asemenea perspectivă divină vi s-ar mai părea ceva deranjant sau amenințător. Cu alte cuvinte, întrebați-vă dacă dintr-o asemenea perspectivă totală, infinită, ați mai privi ceva ca fiind anormal. Bineînțeles că nu! Dintr-o asemenea perspectivă, vi s-ar părea normal și să nu fiți victima unui genocid, și să îl comiteți în virtutea anumitor justificări, vi s-ar părea normal și că partenerul de cuplu să nu vă înșele, și să îl înșelați în anumite circumstanțe. Practic, atunci când toate punctele de vedere sunt ale tale în egală măsură, totul devine normal. De aceea, anormalul nu este altceva decât o iluzie auto-indusă de către un sine relativ pentru a se menține.

În realitate, anormalul nu există! De fapt, orice este posibil, firesc și natural în Univers!

Dumnezeu nu poate dușmăni pe nimeni și nimic ca fiind anormal, fiindcă totul face parte din El. Ura este doar o găselniță a sinelui relativ împotriva sinelor relative de care se simte deranjat sau amenințat, inconștient fiind de faptul că el este același lucru cu Sinele în sens absolut și odată cu asta, același lucru cu sinele pe care le urăște și le consideră anormale! Din perspectiva divină nimic nu poate fi anormal, fiindcă El este total și etern. El este însăși existența și în același timp, inexistența. De aceea este Dumnezeu iubitor și iertător, fiindcă se iubește în egală măsură, atât în integralitatea sa, cât și fiecare element care îl compune. Gândiți-vă la asta data viitoare când vi se citește un pasaj din Biblie la slujba de duminică.

Înainte de a încheia, vreau să vă rog să contemplați serios și profund asupra subiectelor abordate pe acest blog. Nu vă limitați la concluzii de genul: „Ăsta e nebun, crede că genocidul este bun!”  sau „Ce fain, deci genocidul e normal!” Mai mult, nu aprobați tot ce scrie aici doar fiindcă vi se par niște idei abstracte interesante cu care să vă masturbați mental, iar atunci când sunteți în situația să și aplicați ceva, reveniți la obiceiurile ignorante și egoiste specific omenești. Oricare ar fi concluziile voastre pe o temă abordată aici, integrați-o în conștiința și mentalitatea voastră, faceți-o parte din ființa voastră. Observați-vă, studiați-i reacțiile și transcendeți-vă sinele. Aceasta este singura muncă spirituală și de dezvoltare personală pe care ar trebui să o facem. Orice alt obiectiv principal am avea: religios, patriotic, politic, material, științific, tehnologic, sentimental sau de orice alt tip, nu ne va face cu adevărat oameni mai buni. Singura cale de a fi într-adevăr fericiți este să trăim în pace și armonie cu ceilalți, însă mai ales, cu noi înșine.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: