„Când avem de-a face cu o astfel de rasă cum este cea slavă – inferioară și barbară – nu trebuie să urmărim politica morcovului, ci pe cea a bățului… Nu ar trebui să ne fie frică de noi victime … Granița italiană ar trebui să treacă peste Pasul Brenner, Monte Nevoso și Alpii Dinarici … Aș spune că putem sacrifica cu ușurință 500.000 de slavi barbari pentru 50.000 de italieni.” (Benito Mussolini, extrase dintr-un discurs ținut în Pola la 20 septembrie 1920; sursa: http://www.wikipedia.org)
„Educația fascistă este morală, fizică, socială și militară: își propune să creeze un om complet și armonios dezvoltat, unul fascist după opiniile noastre” (Benito Mussolini, sursa: http://www.wikipedia.org)
„Forma vie și combativă pe care i-am dat-o atunci propagandei noastre a întărit și garantat tendința extremistă a mișcării noastre, dat fiind că numai oamenii cu adevărat extremiști – cu câteva excepții – erau gata să coopereze cu mine ca membri.” (Adolf Hitler, „Mein Kampf”, pag. 414)
„În tabăra dușmană sărbătoresc demonic, sorbind cu aurite cupe și ultima picătură de sânge din istovit, uscatul, românescul nostru trup: Triumfătorii! Sunt vipere cu cap de jidov cu fețele însângerate și pocite, rânjind ca lupii hămesiți cu dinți de fiară, în ochii râzători purtând o diavolească perfidie. În palate strălucite, construite cărămidă cu cărămidă din sudoare românească pășind pe covoare de mătasă, îmbrăcați în haine scumpe, sărbătoresc triumful, ridică osanale…E atâta lumină, atâta bucurie, atâta avuție, atâta desfătare acolo…Iar pentru tine, sărmane Român, care stai în stradă, flămând și tremurând, și privești nedumerit, pentru tine nu este loc în țara aceasta…”(Corneliu Zelea-Codreanu „Scrisori studențești din închisoare – Văcărești, 9 octombrie 1923 – 30 martie 1924”, Ed. Generația Nouă No. 7, Iași 1925, pag. 17 -18)
„Dintre sârbii ortodocși, o treime vom expulza, o treime vom omorî și o treime vom converti la catolicism.” (Ministrul Educației și Culturii Ustaša, Mile Budak, astfel cum acesta este citat de Pino Adriano și de Giorgio Cingolani în lucrarea „Nationalism and terror – Ante Pavelić and Ustasha terrorism from fascism to the Cold War”, pag. 190)
„Centrul gravitațional al forței morale a poporului croat constă în reglementarea vieţii religioase și de familie. Credința și familia reprezintă fundația unei vieți disciplinate, sănătoase, împlinite și fericite.” (Pino Adriano și Giorgio Cingolani în lucrarea „Nationalism and terror – Ante Pavelić and Ustasha terrorism from fascism to the Cold War”, pag. 191)
„Țara, religia și familia: acesta este visul nostru.” (Francisco Franco)
„Partidul nazist din Danemarca are chiar un post de radio, care mai primește şi subvenții de la guvern! Când (în anul 2001) ministrul culturii din Danemarca, Elisabet Gerner Nielsen, a fost întrebată de ce se dau bani de la guvern pentru postul de radio, răspunsul a fost: „Este bine ca naziștii să aibă propriul post de radio. Atunci, oricine află repede ce sunt și ce vor și se disociază de ei”. (Șerban Suru, „Scrisoare deschisă” publicată pe site-ul http://www.miscarealegionara.net)
„Astăzi, Vineri 24 iunie 1927 (Sf. Ioan Botezãtorul), ora zece seara, se înființează: „LEGIUNEA ARHANGHELULUI MIHAIL”, sub conducerea mea. Să vină în aceste rânduri cel ce crede nelimitat. Sã rãmânã în afarã cel ce are îndoieli. Fixez ca șef al gărzii de la Icoană pe Radu Mironovici.” (Corneliu Zelea-Codreanu – ordinul scris de înființare a Legiunii Arhanghelului Mihail)
„Este important de sesizat această tendință către fascism care este din ce în ce mai prezentă în societatea rusă, pentru că de prea multe ori din automatism este calificată Rusia actuală drept bolșevică sau comunistă, ceea ce nu este cazul. Putin este un fost KGB-ist, dar el nu este un revoluționar, dimpotrivă, este un reacționar, iar statul pe care-l conduce seamănă în multe privințe cu Germania nazistă sau Italia fascistă, atât în politica internă, în care glorificarea etniei ocupă un loc central, cu oligarhii capitaliști tolerați câtă vreme nu se amestecă în politică, cât și în politica externă unde expansionismul agresiv și nesocotirea dreptului internațional au făcut din Rusia un stat paria ca Germania și Italia începând cu a doua jumătate a anilor 1930. Dacă URSS ținea la aparențe, Rusia lui Putin nu se încurcă în astfel de formalități. Cinismul, minciuna și brutalitatea, abia mascate, au devenit norma pentru Kremlin aducând aminte de vremuri pe care omenirea le credea apuse.” (Petru Clej, „Rusia: tot mai multe derapaje antisemite, xenofobe și rasiste ale oficialilor. Kremlinul își maschează cu greu tendințele fascizante”, articol publicat pe g4media.ro la 01.11.2022)
„Drag popor rus! Imperiul american global se străduiește să reunească toate țările lumii sub controlul său. Intervin acolo unde vor, necerând permisiunea nimănui. Ei vin prin coloana a cincea, care ei cred că le va permite să preia resursele naturale și să conducă peste țări, oameni, și continente. Au invadat Afganistanul, Irakul, Libia. Siria și Iranul se află pe ordinea de zi. Dar scopul lor este Rusia. Suntem ultimul obstacol în calea lor de a construi un imperiu global al răului. Agenții lor din Piața Bolotnaya și din interiorul guvernului fac totul pentru a slăbi Rusia și pentru a le permite să ne aducă sub control extern total. Pentru a rezista acestei amenințări grave, trebuie să fim uniți și mobilizați! Trebuie să ne amintim că suntem ruși! Că timp de mii de ani ne-am protejat libertatea și independența. Am vărsat mări de sânge, ale noastre și ale altor oameni, pentru a face Rusia mare. Și Rusia va fi mare! În caz contrar, nu va exista deloc. Rusia este totul. Și în rest, nimic nu contează!” (Aleksandr Dugin, fragment din discursul prilejuit de Mitingul Anti-Portocaliu din Moscova, februarie 2012, sursa: http://www.wikipedia.org)
AVERTISMENT!
1. Prezentul material este publicat strict în scop informativ, documentar și de cultură generală, fără a promova, glorifica sau prezenta ca benefice în niciun mod ura, xenofobia, rasismul, genocidul, superioritatea unor categorii de oameni în comparație cu altele sau orice alt tip de discriminări, indiferent de criteriu.
2. Prezentul material conține citate și amănunte care pot afecta emoțional cititorul.
3. Nerecomandat persoanelor cu vârsta sub 18 ani
Sunt foarte recunoscător că în sfârșit, simt că sunt în măsură să mă exprim pe marginea unui subiect care, de când a început războiul din Ucraina, mă preocupă foarte mult și care reprezintă rezultatul a 9 luni de studiu și documentare. Inițial, plănuisem ca în ceea ce voi publica pe acest blog să fie vorba doar despre fascism și versiunile sale moderne, cum de altfel am și tot promovat pe pagina de media social a transcendental.com în ultimele luni, însă cu cât studiam mai mult tema, cu atât îmi dădeam seama mai limpede că dacă m-aș rezuma doar la fascism, aș limita foarte mult posibilitatea de explorare și expunere a subiectului. Astfel, ceea ce voi publica nu va fi doar despre fascism, ci despre tot ceea ce înseamnă extrema dreaptă în general, mentalitatea și ideologia extremistă de dreapta, cum funcționează acestea, excesele lor, părțile pozitive și cele negative.
Pentru a descoperi cât mai mult din ceea ce înseamnă extrema dreaptă, am studiat diverse curente extremiste, apărute în diverse părți ale Europei în perioada interbelică. Pe baza acestora, voi descrie în ce constă ideologia extremistă de dreapta și, ca de obicei, voi termina cu o serie de concluzii.
Curentele și liderii extremiști de dreapta pe care i-am studiat pentru acest material sunt: fascismul și Benito Mussolini, nazismul și Adolf Hitler, legionarismul, împreună cu Corneliu Zelea-Codreanu și Ion Moța și, în cele din urmă, mișcarea revoluționară croată Ustaša și Ante Pavelić.
Din capul locului aș vrea să precizez următorul disclaimer:
Deși voi încerca să abordez și extrema dreaptă cu același ton echilibrat și neutru cu care am abordat toate celelalte subiecte de până acum, inerent, acest material va avea o notă ceva mai subiectivă (parcurgându-l, veți vedea în ce sens). Totuși, pentru că sunt un susținător aprig al libertății de exprimare, opinie, gândire și conștiință, iar pe de altă parte, ca un exercițiu personal de spiritualitate, dezvoltare personală și deschidere radicală a minții, învăț să tolerez faptul că există mentalități și păreri fundamental diferite de convingerile mele, oricât de greșite și bolnave mi s-ar părea acestea. La fel ca și în cazul tuturor celorlalte teme abordate pe acest blog, dacă aveți curiozitatea, studiați voi înșivă curentele de extremă dreaptă, însă de data asta, cred că nu trebuie să o faceți decât atunci când sunteți cu adevărat pregătiți pentru un asemenea studiu. Nu este ca și când sunt suficiente curiozitatea și deschiderea față de nou pentru a te angrena într-o asemenea muncă de documentare. Întâi, trebuie să ai un anumit bagaj de cultură generală și un nivel intelectual suficient de avansat încât să se poată spune despre tine că ești cineva, cum se zice, „cu picioarele pe pământ”, într-adevăr greu de manipulat, deoarece extrema dreaptă duce propaganda și manipularea, în special cea subversivă, așa cum veți putea vedea voi înșivă, la rangul de artă.
Munca de documentare pe marginea extremei drepte mi s-a părut foarte dificilă, din cauza ideologiilor rigide, susținute cu fanatism de către adepții lor, precum și datorită detaliilor, uneori odioase, pe care le-am descoperit în studiul meu. De aceea, nu vă recomand studiul ideologiilor rasiste și de extremă dreaptă în genere, dacă sunteți tipul de persoane foarte sensibile sau cu stomacul slab. Nu exagerez cu nimic, unele detalii care se pot afla dintr-o muncă de documentare pe marginea extremei drepte, a ceea ce înseamnă o astfel de ideologie, cum se manifestă aceasta și ce fapte poate produce, pot fi de-a dreptul înfiorătoare și te fac să te gândești cum este posibil ca cineva să se fi gândit și să fi făcut așa ceva. De multe ori facem greșeala să presupunem că ceea ce nouă nu ne-ar trece niciodată prin minte să facem, nu le-ar trece nici altora. O asemenea părere este total eronată, studiind fascismul și extrema dreaptă se poate observa cel mai bine cât de naiv ar fi din partea cuiva să creadă asta. Referitor la munca de avans spiritual și dezvoltare personală pe care o desfășurăm împreună pe acest blog, se va putea vedea, încă o dată, că realitatea este într-adevăr infinită, manifestându-se în chiar cele mai nebănuite forme, oricât de abjecte, josnice și înspăimântătoare ar fi acestea. Studiul extremei drepte mi-a fost cu atât mai greu cu cât, descoperind ideologia, aveam senzația că intru în mintea unui om bolnav, plin de suferință, frustrare, mânie și ură la adresa celor care, în mintea lui, sunt vinovați de eșecurile sale, iar eliminarea acestora, mascată într-o formă patriotică sau asemănătoare, dusă la obsesie, reprezintă o idee urmată cu multă perseverență și fanatism. …Vă puteți da seama că nu este nimic vesel într-un asemenea studiu, pe care-l puteți face și voi, pe propriul risc.
Acest material nu este recomandat nici minorilor, fiind necesar ca, uneori, să intru în detaliile odioase și înfiorătoare la care mă refeream mai sus.
Extrema dreaptă este un subiect greu de conceput, dificil de parcurs, lung și plin de citate din surse pe care le-am studiat pentru documentare.
Trebuie să menționez încă o dată că, la final, fiecare este liber să creadă ce dorește, sau dacă este deja susținător mai mult sau mai puțin conștient al vreunui curent de extremă dreaptă, să nu fie de acord cu mine și cu lumina în care voi înfățișa această ideologie extremistă, însă mesajul principal pe care aș vrea să îl transmit prin abordarea acestui subiect este ca fiecare dintre noi, extremist de dreapta sau nu, să ne gândim profund și într-un mod onest față de noi înșine, ce înseamnă de fapt mai multă conștiință, spiritualitate sau noblețe morală.
Pentru a fi foarte sincer cu voi, trebuie să vă destăinuiesc faptul că studiul fascismului și al extremei drepte m-au marcat profund, atât de mult încât, deși sunt căsătorit, simt că totuși, acum, viața mea nu se împarte în viața de dinainte și de după căsătorie, ci în viața scursă înainte și după studierea fascismului.
Acum, că v-am făcut instructajul de protecție în fața a ceea ce urmează, cred că este momentul potrivit să intrăm în subiectul propriu-zis.
Ideologia extremistă de dreapta se bazează pe șase piloni principali:
1. Rasismul – superioritatea unei rase sau etnii față de altele.
2. Radicalismul – respingerea oricărei alte ideologii politice, sociale sau economice și o repulsie profundă față de socialism și democrație.
3. Totalitarismul – promovarea ideii potrivit căreia este necesar ca puterea statală să fie concentrată în mâinile unui singur lider, care să întruchipeze toate calitățile rasei sau etniei superioare.
4. Oportunismul – adepții unei ideologii de extremă dreaptă oscilează de multe ori între ce înseamnă rasă superioară, inferioară sau tolerată, care ar trebui să fie aliații și inamicii statului și, în general, în toate aspectele care țin de guvernarea unei țări.
5. Acțiunea – potrivit extremei drepte, cetățeanul unei țări nu trebuie să stea să aștepte ca aleșii săi din structurile statului sau altcineva să îi îmbunătățească situația, trebuie el însuși să acționeze și, dacă este necesar, să reacționeze pentru drepturile sale, pentru bunăstarea sa materială și spirituală, fiind acceptabil și chiar vital ca, dacă pe căi pașnice acest lucru nu este posibil, să apeleze la violență.
6. Fanatismul – extrema dreaptă pune un preț imens pe propagarea ideilor rasiste, reacționare și radicale în societate, îndoctrinarea populației cu ele și câștigarea cât mai multor susținători, care să fie dispuși să ucidă sau să moară pentru cauză, lider și ideologie.
În continuarea materialului, vom descoperi în detaliu ce înseamnă fiecare pilon în parte.
Rasismul
Orice ideologie de extremă dreaptă are un profund caracter naturalist, în sensul că esența unei asemenea ideologii este reprezentată de credința în importanța primordială a detaliilor care țin de biologie, genetică sau instinct. În doctrina nazistă germană sau legionară românească de exemplu, orice lege umană, votată de un parlament ales democratic, pălește în fața ”legilor universale”, care ar trebui să fie baza construirii oricărei societăți. Conceptul central naturalist pe care l-am regăsit în doctrinele de extremă dreaptă este teoria evoluționistă a lui Darwin, interpretată într-un mod profund eronat, în sensul că ”supraviețuirea aparține celui mai puternic”, când de fapt, cel mai probabil, este vorba despre supraviețuirea celui mai adaptat (așa cum am explicat în detaliu AICI, AICI și AICI).
Astfel, extrema dreaptă crede în forța brută și în dezvoltarea omului din punct de vedere fizic, înaintea dezvoltării sale din punct de vedere intelectual. De fapt, din punct de vedere intelectual, majoritatea indivizilor nici nu trebuie să fie prea dezvoltați, acesta fiind doar apanajul liderului și al apropiaților săi. Majoritatea trebuie să fie puternici din punct de vedere fizic, atât de puternici încât să zdrobească orice inamic care s-ar opune cauzei, liderului și națiunii. Dezvoltarea intelectuală a unui membru al majorității trebuie să fie suficientă încât acesta să conștientizeze faptul că interesul general este prioritar interesului personal și că, pentru acest interes general, individul trebuie să fie gata, oricând, să își sacrifice totul, inclusiv propria viață. Mai mult, forța fizică nu ar însemna nimic fără dezvoltarea unui anumit grad de agresivitate, deoarece omul, în concepția extremei de dreapta, trebuie să fie dispus, la nevoie, să apeleze la violență.
Cam așa stau lucrurile la nivel de individ.
La nivel de grup, extrema dreaptă face diferența între rase. Trebuie luat în calcul că, în ideologia extremistă de dreapta, noțiunea de ”rasă” include și etnia. Astfel, nazismul, legionarismul, mișcarea fascistă croată Ustaša și într-o mare măsură, fascismul italian al lui Mussolini, toate cred în superioritatea anumitor rase de oameni în fața celorlalte. Fiecare a considerat ”rasa superioară” ca fiind alta, însă dezbaterea, indiferent de curentul extremist de dreapta de care vorbim, s-a mulat, într-un fel sau altul, pe conceptul de ”Ubermensch” sau ”arian”, enunțat pentru prima oară de către Hitler în ”Mein Kampf”.
În esență, ”Ubermensch” sau ”arian”, rasa superioară în ideologia nazistă, reprezintă acea categorie de oameni care este creatoare, depozitară sau continuatoare de civilizație și cultură avansată. În opinia lui Hitler, această rasă superioară, ”ariană”, este reprezentată de germanici, deoarece aceștia sunt depozitarii și continuatorii civilizațiilor antice egiptene, grecești și romane. O rasă care poate crea, depozita sau continua o cultură și civilizație superioară, nu poate deține altceva decât caracteristici biologice și genetice deosebite, mult mai de calitate decât ale altor rase, care nu sunt creatoare, depozitare sau continuatoare de cultură și civilizație avansată. De aici, după Hitler, rezidă mai multe concluzii:
– soarta unei rase inferioare este pecetluită, în sensul că aceasta nu poate fi decât exploatată până la exterminare, sau direct exterminată de către rasa superioară – pe principiul naturalist, ”universal”, că ”supraviețuirea aparține celui mai puternic”;
– rasa superioară nu ar trebui niciodată să își amestece genele și caracteristicile biologice cu cele ale unei rase inferioare, deoarece un astfel de amestec ar slăbi în timp rasa superioară, astfel că aceasta nu ar mai avea capacitatea de a fi creatoare, depozitară sau continuatoare de civilizație și cultură, iar omenirea ar reveni la un stadiu de sălbăticie – această idee a stat la baza Legilor Rasiale din Germania Nazistă și din alte părți ale Europei în perioada interbelică și din timpul celui de al doilea război mondial, precum și la baza înfiorătoarelor experimente eugenice desfășurate în lagărele de concentrare naziste;
– rasa superioară trebuie să își asigure spațiul necesar desfășurării corespunzătoare a procesului de creare, depozitare sau continuare a civilizației și culturii, totul pe spinarea raselor inferioare, fie prin cucerirea de teritorii locuite de către acestea, fie de teritorii controlate de acestea, urmând ca rasa superioară locuitoare a respectivului teritoriu să fie ”eliberată” – acesta fiind așa-zisul concept de ”spațiu vital” care a condus, în timpul celui de al doilea război mondial, la anexarea, ocuparea sau controlarea a aproape întregii Europe de către Germania Nazistă.
În concepția lui Hitler, rasele inferioare erau reprezentate de evrei, de slavi, de rromi și de africani.
Evreii, deoarece în opinia lui, aceștia creau și propagau în lume orice altceva în afară de cultură și civilizație avansată. În ”Mein Kampf”, Hitler afirmă că evreii din Germania și fostul spațiu austro-ungar erau preponderent patroni de cârciumi și bordeluri, stricând bunele moravuri ale majorității germane, precum și cei care, prin ”Finanța Mondială”, dezvoltată mai ales după primul război mondial (cunoscut ca Marele Război în perioada interbelică), controlau țări și guverne întregi. Mai mult, bazându-se pe lucrări ocultiste și cu autenticitate dubioasă, precum ”Protocoalele Înțelepților Sionului”, Hitler era convins că evreii aveau un plan de conducere, subjugare și distrugere a lumii, prin bani și îndatorarea la băncile lor a indivizilor și a națiunilor, prin alcool, desfrâu, prostituție și pornografie. Aceleași idei antisemite se pot regăsi, independent de Hitler, și în spațiul românesc, prin promotori de-ai antisemitismului cum au fost A.C. Cuza, Nicolae Iorga sau Mihai Eminescu.
Slavii, deoarece aceștia erau, în primul rând, principalele unelte ale evreilor și prima etapă în planul lor de subjugare și distrugere a omenirii, prin instaurarea regimului bolșevic și a Uniunii Sovietice pe ruinele a ceea ce a fost Imperiul Țarist, Hitler crezând că acest lucru a fost posibil tocmai în Rusia fiindcă rușii, slavii în general, sunt popoare sălbatice și înapoiate. Mai mult, Hitler avea o ură specifică pe slavi deoarece, în opinia lui, Imperiul Austro-Ungar, arian în esență, a fost distrus de către slavii care făceau parte din acesta (cehi, polonezi, sârbi și slovaci), prin permiterea creșterii influenței acestora în conducerea Imperiului. De altfel, Hitler folosea Austro-Ungaria ca exemplu de ce se poate întâmpla dacă rasa superioară este prea îngăduitoare și oferă prea multă putere de decizie rasei inferioare.
În ceea ce privește africanii și rromii, Hitler îi privea, la fel ca pe evrei și pe slavi, ca ”sub-oameni” (Untermench”).
Iată câteva exemple clare, de la însuși Hitler, de rasism extremist de dreapta în varianta nazistă:
Despre evrei:
”Abia la paisprezece sau cincisprezece ani am dat adesea peste cuvântul „evreu”, in special când se discuta politică. Acele cuvinte îmi inspirau o ușoară aversiune și fără să vreau încercam sentimentul neplăcut pe care îl deșteptau în mine, când asistam la ele, certurile privind confesiunile religioase.
În vremea aceea, nu vedeam problema sub alt aspect.
Erau foarte puțini evrei la Linz. De-a lungul secolelor se europenizaseră ca înfățișare și arătau ca ceilalți oameni; eu îi consideram chiar germani. Nu băgam de seamă absurditatea acestei impresii, deoarece religia lor străină mi se părea singura diferență existentă între ei și noi. Convins că fuseseră persecutați pentru convingerile lor, vorbele nefavorabile rostite pe seama lor îmi inspirau o antipatie ce mergea, uneori, până la oroare. …
Încă nu vedeam în evreu decât un om de confesiune diferită și continuam să dezaprob, în numele toleranței și al omeniei, orice ostilitate născută din considerente religioase. În special tonul presei antisemite din Viena îmi părea nedemn de tradițiile unui mare popor civilizat. Eram obsedat de amintirea unor evenimente datând din evul mediu și pe care n-aș fi vrut să le văd repetate….
Nu aprobam antisemitismul …agresiv, dar adeseori găseam în el argumente care îmi dădeau de gândit.
…părerea mea privind antisemitismul s-a schimbat de asemenea, cu timpul, aceasta a fost într-adevăr cea mai anevoioasă convertire.
Ea s-a făcut cu prețul celor mai aprige lupte lăuntrice și, numai după luni întregi de luptă în care rațiunea se înfrunta cu sentimentul, victoria a început să se afirme în favoarea celei dintâi. …
…Cu câțiva helleri am cumpărat primele broșuri antisemite din viața mea….
Atunci am revenit la vechile mele prejudecăți. Aceasta a durat câteva săptămâni, ba chiar câteva luni.
Chestiunea mi se părea atât de monstruoasă, acuzațiile erau atât de excesive, încât, chinuit de teama că voi comite o nedreptate, am început din nou să mă neliniștesc și să ezit. …
De altminteri, curățenia acestui popor, morală sau de alt fel, era ceva foarte special. Că apa nu prea era pe gustul lor, e un lucru de care îți puteai da seama privindu-i și, din nefericire, foarte des chiar închizând ochii. Mai târziu s-a întâmplat să-mi fie greață simțind mirosul acestor purtători de caftane. Pe deasupra, aveau veșmintele murdare și o înfățișare prea puțin eroică.
Toate aceste detalii erau deja departe de a fi atrăgătoare; dar era dezgustător să descoperi sub stratul de jeg murdăria morală a poporului ales….
Căci exista oare vreo murdărie, o infamie, indiferent sub ce formă, mai ales în viața socială, la care nu participare cel puțin un evreu?
De îndată ce împingeai scalpelul într-un astfel de abces, descopereai, asemeni unui vierme într-un corp intrat în putrefacție, un mic jidan complet orbit de această lumină neașteptată….
Rolul jucat de evrei în prostituție și în special în traficul de carne vie poate fi studiat la Viena mai ușor decât în orice alt oraș din Europa occidentală, exceptând, poate, porturile din sudul Franței. Când treceai seara pe străzile și străduțele din Leopoldstadt, vrând-nevrând erai la fiece pas martorul unor scene rămase necunoscute majorității poporului german, până când războiul le-a dat soldaților care luptau pe frontul de răsărit prilejul să le vadă, sau mai precis să fie nevoiți să le vadă.
Întâia oară când am constatat că acela care conduce astfel, cu o experiență desăvârșită, acea revoltătoare exploatare a viciului în drojdia marelui oraș era evreul impasibil și fără de rușine, m-am înfiorat.
Apoi furia a pus stăpânire pe mine.
Acum nu-mi mai era teamă să lămuresc problema evreiască. Da, mă voi dărui acestei misiuni!…
Doctrina evreiască a marxismului respinge principiul aristocratic respectat de natură și pune în locul privilegiului etern al forței și al energiei predominanța numărului și greutatea lui moartă. Ea neagă valoarea individuală a omului, contestă importanța entității etnice și a rasei, privând astfel omenirea de condiția prealabilă pusă existenței și civilizației sale. Admisă ca bază a vieții universale, ea ar antrena sfârșitul oricărei ordini ce poate fi omenește concepută. Și după cum o astfel de lege n-ar putea duce decât la haos în acest univers dincolo de care concepțiile noastre rămân pe loc, tot astfel ea ar însemna aici pe pământ dispariția locuitorilor planetei noastre.
Dacă evreul, grație profesiunii sale de credință marxiste, obține victoria asupra popoarelor acestei lumi, diadema sa va fi coroana mortuară a omenirii. Atunci planeta noastră va reîncepe să străbată eterul așa cum a făcut-o acum câteva milioane de ani; nu va mai exista niciun om pe fața ei.
Natura veșnică se răzbună fără milă atunci când îi calci poruncile.
De aceea eu cred că acționez în spiritul Atotputernicului – creatorul nostru, căci:
Apărându-mă de evreu, lupt pentru a apăra opera Domnului.” (Adolf Hitler, „Mein Kampf”, extrase din pag. 36 – 46).
Despre slavi:
„Întâmplările de fiecare zi nu făceau altceva decât să confirme învățăturile istoriei despre activitatea Habsburgilor. În nord și în sud otrava străină mistuia trupul poporului nostru și Viena însăși devenea un oraș din ce în ce mai puțin german. „Augusta Casă de Austria” făcea cu orice prilej jocul cehilor. Pumnul zeiței dreptății eterne și a pedepsei implacabile l-a doborât pe dușmanul de moarte al Germaniei austriece, marele duce Franz Ferdinand. El a fost străpuns de gloanțele la a căror fabricare contribuise. Dar oare nu el patrona acea slavizare a Austriei care se manifesta de sus în jos?…
De îndată ce Casa de Habsburg s-a hotărât definitiv să facă din Austria un stat slav, ea a recurs la toate mijloacele care i se păreau că pot servi acest scop. Instituțiile religioase au fost angajate, fără cel mai mic scrupul, în serviciul „noii rațiuni de stat” de această dinastie fără conștiință.
Folosirea parohiilor cehe și a preoților lor n-a fost decât unul dintre numeroasele mijloace folosite pentru a ajunge la slavizarea Austriei….
…lăsând Rusia pradă bolșevismului, el a răpit poporului rus acea pătură de intelectuali care a întemeiat și și-a asumat până în prezent existența sa ca stat. Căci organizarea statului rus nu a fost rezultatul aptitudinilor politice ale slavismului în Rusia, ci mai degrabă un rezultat remarcabil al activității, creatoare de state, a elementului germanic în mijlocul unei rase de o valoare mai scăzută. (Adolf Hitler, „Mein Kampf”, extrase din pag. 12, 75, 465 – 466).
Despre africani:
„Exemplul următor dovedește în ce măsură omenirea merge în prezent pe un drum greșit. Din când în când, revistele ilustrate pun sub ochii bunilor noștri burghezi germani portretul unui negru care, în cutare sau cutate loc, a devenit avocat, profesor sau pastor, sau chiar tenor jucând roluri principale sau ceva de felul acesta. Pe când burghezii noștri imbecili admiră efectele miraculoase ale acestei dresuri și sunt plini de respect față de rezultatele obținute de pedagogia modernă, evreul viclean descoperă aici un nou argument în sprijinul teoriei pe care vrea să o vâre în capul popoarelor și care proclamă „egalitatea dintre oameni”. Această burghezie în decădere nu are nici cea mai vagă bănuială despre păcatul pe care îl comite astfel împotriva rațiunii; căci este o nebunie criminală să dresezi o ființă care prin originea ei este pe jumătate maimuță, până când este luată drept avocat, în vreme ce milioane de reprezentanți ai rasei celei mai civilizate trebuie să vegeteze în situații nedemne de ei. A lăsa oamenii cel mai bine dotați să se sufoce cu sutele de mii în mlaștina proletariatului actual, în timp ce niște hotentoți și niște cafri sunt dresați ca să exercite profesiuni liberale înseamnă a păcătui împotriva voinței Creatorului. Fiindcă aici nu este vorba decât de dresură, ca și în cazul unui caniș, și nu de o „cultură” științifică.
Dacă aceleași strădanii și aceleași griji ar fi consacrate raselor dotate cu inteligență, oricare din reprezentanții lor ar fi de o mie de ori mai capabil să obțină astfel de rezultate.”(Adolf Hitler, „Mein Kampf”, extras din pag. 302).
În doctrina fascistă italiană, rasismul s-a manifestat în principal prin diferențierea făcută între italieni, care în concepția extremistă erau o rasă superioară, continuatoare a Imperiului Roman, și rasele înapoiate, anume slavii din Balcani (cu precădere sârbii) și populațiile indigene ale coloniilor africane italiene (Libia, Somalia, Eritreea și, mai târziu, Etiopia). În concret, rasismul fascist s-a manifestat, asemănător Germaniei, prin legi rasiale care persecutau și discriminau „rasele inferioare”, precum și interziceau căsătoriile și orice relație pe poziții de egalitate între italieni și aceste „rase inferioare”, pe motiv că amestecul între rase ar slăbi energia și vigoarea italienilor.
Ura față de sârbi exista din cauza faptului că, urmare a tratatelor de pace care au încheiat primul război mondial, Italia nu a obținut drepturi asupra Dalmației, teritoriu care a intrat în componența proaspăt înființatului Regat al Sârbilor, Croaților și Slovenilor (Iugoslavia începând cu anul 1929), iar acest lucru era privit de Mussolini ca o mare rușine națională, cât timp el considera Dalmația ca fiind moștenirea firească și legitimă a italienilor, și transformarea Mării Adriatice în lac italienesc, o necesitate. Deși regatul iugoslav avea în componență mai multe etnii, focus-ul urii fascismului italian era pe sârbi din cauza dinastiei domnitoare, Karađorđević, de etnie sârbă, fapt ce conducea ca toată lumea, în Iugoslavia și în afara țării, să perceapă regatul ca fiind controlat de sârbi.
Politica imperialistă și colonialistă era, de asemenea, unul dintre principalii piloni de ordin rasial ai fascismului italian, în ideea că acesta era considerat ca fiind singurul mod prin care se poate asigura acel „spazio vitale” („spațiu vital”) necesar poporului italian.
De remarcat, oricum, că fascismul nu a avut un atât de pronunțat caracter rasist așa cum au avut nazismul sau Mișcarea Ustaša croată, ca dovadă oscilarea în declarații ale liderului Italiei fasciste, Benito Mussolini, date pe marginea acestui subiect de-a lungul timpului. O dată se susținea că teoria raselor promovată de naziști în Germania nu are niciun fundament istoric sau științific, apoi se declara că problema raselor trebuie rezolvată și în Italia numaidecât. De aceea, antisemitismul în Italia fascistă s-a manifestat la o scară foarte mică, problema raselor fiind tratată, în general, într-un mod oportunist, în funcție de interesul momentului, fără nicio consecvență.
Benito Mussolini avea în schimb altă obsesie: el credea în demografie și în ideea că orice rasă, orice etnie sau națiune, are o ascensiune din punct de vedere al numărului membrilor aparținând acelei rase, etnii sau națiuni, nivel de cultură, civilizație, dezvoltare economică, vigoare, energie genetică și biologică, iar după un punct maxim intervine declinul, cu tot mai puține nașteri, îmbătrânire accentuată, decadență culturală și economică. Astfel, el credea că, spre deosebire de națiuni cum ar fi francezii și englezii, care se aflau deja în declin, italienii sunt în plină ascensiune demografică, viitorul aparținând lor și celorlalte rase, etnii sau națiuni aflate în aceeași situație. Obsesia lui Mussolini cu demografia era atât de mare încât majoritatea deciziilor, interne dar mai ales de politică externă pe care le lua, se bazau pe consultarea prealabilă a statisticilor demografice pe care le avea la dispoziție. Inclusiv intrarea în război a Italiei de partea Axei, s-ar fi decis după cercetarea unui temeinic studiu demografic, prin care Mussolini încerca să afle dacă Italia își permite din punct de vedere demografic un conflict de asemenea proporții.
Rezultatul poziției fascismului din punct de vedere rasial și al obținerii de „spazio vitale” pentru poporul italian a însemnat genocidul populațiilor indigene din Libia (arabi, berberi și beduini) în intervalul 1921 – 1931, exterminarea a aproximativ 7% din populația indigenă a Africii de Est în intervalul 1936 – 1941 și susținerea regimului Ustaša în Balcani, care în perioada 1941 – 1945 a exterminat aproximativ o treime din populația sârbă.
Văzând rasismul fascist, am remarcat asemănările ideologice care se regăsesc în actualele doctrine ruse, catalogate de mulți ca fiind tot de extrema dreaptă, anume teoria pasionalității și eurasianismul, ai căror promotori sunt Lev Gumiliov și Aleksandr Dugin. Aceste teorii, asemănător obsesiei pentru demografie a lui Mussolini, susțin că fiecare națiune are un parcurs în istoria sa, de la ascensiune, la un punct maxim urmat de un declin, iar rușii, popor eurasiatic, se află în plină ascensiune și vigoare, spre deosebire de civilizația „atlantistă” (occidentală) care este în cădere liberă. Aceasta este și motivația celor care cred în pasionalitate și eurasianism, de a lupta împotriva democrației și liberalismului occidental, în frunte cu Statele Unite ale Americii, care urmăresc să instaureze un „imperiu al răului” care să domine întreaga planetă, iar Rusia este ultimul obstacol în desăvârșirea acestui plan. Astfel, Rusia și poporul rus au datoria sacră să apere omenirea de o asemenea nenorocire, vigoarea și energia explicată de pasionalitate făcând și posibilă victoria acestei misiuni (mai multe despre pasionalitate și influența acestei teorii în viziunea politică a lui Vladimir Putin, găsiți în articolul de AICI). Observați vă rog excepționalismul și ultranaționalismul specifice oricărei ideologii de extremă dreaptă, care rezultă din aceste teorii.
În spațiul românesc, rasismul s-a manifestat în mod pregnant sub forma antisemitismului, la sfârșitul secolului XIX – începutul secolului XX, apogeul fiind reprezentat de Corneliu Zelea-Codreanu și Mișcarea Legionară care, sub influența ideologiei antisemite promovată de personalități intelectuale precum A.C. Cuza, Nicolae Iorga sau Mihai Eminescu, a desăvârșit doctrina anti-evreiască în spațiul românesc. Dacă intelectualii amintiți mai devreme, alături de alții precum Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu sau Vasile Conta, militau pentru un antisemitism moderat, conservator, manifestat doar prin limitarea puterii economice și politice a evreilor, personaje precum Corneliu Zelea-Codreanu sau Ion Moța (secundul în Legiune și, de la un moment dat, ideologul șef al Mișcării Legionare), militau pentru o formă de antisemitism fanatică, radicală, care să se exprime și prin violență la nevoie. La începutul anilor 1920, pe vremea când era șeful mișcării studențești în România Mare, Corneliu Zelea-Codreanu a făcut parte, a susținut și înființat comitete studențești de studiere a pericolului reprezentat de evrei pentru români. În anul 1923, ca parte a acestui studiu, Ion Moța a tradus în limba română ”Protocoalele Înțelepților Sionului”, după o versiune în limba franceză a acestei lucrări.
În continuare, câteva exemple de antisemitism autohton:
”În aceste ținuturi ale Cernãuțiului si Câmpulungului la care se adãuseserã părți ale Hotinului și Sucevei (în toate aceste ținuturi) nu erau decât 206 familii jidovești înaintea stãpânirii împãrãtesti. La 1775 ajunseseră a fi prin scurgere din Galiția 780-800 familii.
Cel dintâi guvernator al ţării, generalul Enzenberg, constatã cã ei se îndeletnicesc în rândul întâi cu cârciumăritul, cu vin, holercă (rachiu) și bere…
Sunt, spune generalul, neamul cel mai de- a dreptul stricat, dedat trândăviei, se hrănește fãrã a fi prea mult supãrat, din sudoarea creștinilor muncitori.
O comisiune care funcționa la 1781 aratã cã:
Aici în țară, evreii obișnuiesc a cumpãra țăranului dinainte puiul în ou, mierea în floare și mielul în pântecele mamei la un preț mic și prin această camătă, a-i suge cu totul pe locuitori și a-i aduce la sărăcie, aşa încât țăranii împovărați astfel de datorii și pentru viitor nu află alt mijloc de mântuire decât să fugă din țară.
Vedem pe divanul acestei țări (Moldova) apoi pe domni, mai ales pe Constantin Moruzi apãrându-se cu disperare împotriva lor.
…cum i se oferă lui Enzenberg de cahaluri, în scris, 5.000 de galbeni pe an pentru a tolera vechea stare de lucruri, se încearcă și coruperea Domnului, dar acesta respinse banii mai bine decât să expuie țara pieirii totale.” (Nicolae Iorga, „Istoria Evreilor în ţările noastre”, comunicare făcută la Academia Românã în ședința de la 13 septembrie 1913, pag. 20, astfel cum a fost citat de către Corneliu Zelea-Codreanu în lucrarea ”Pentru Legionari”, 1936).
„Noi, dacã nu vom lupta în contra elementului jidovesc, vom pieri ca națiune.
Este recunoscut, de către chiar aceia care ne atacã azi, cã cea dintâi condiție pentru ca un Stat sã poatã exista și prospera este ca cetățenii acelui stat sã fie din aceeaşi rasă, din acelaşi sânge și aceasta este ușor de înțeles. Mai întâi, indivizii de aceeaşi rasă se căsătoresc obișnuit numai între dânșii; căci numai prin căsătorie între dânșii se menţine unitatea de rasă pentru toți acei indivizi; apoi căsătoria dă naștere la sentimentele de familie, care sunt legăturile cele mai puternice și cele mai durabile din câte leagă vreodată pe indivizi între dânșii; și când ținea seama cã aceste legături de familie se întind de la individ la individ până când cuprind întregul popor al unui Stat, vedem cã toți cetățenii care constituiesc Statul sunt atrași unul către altul printr-un sentiment general de iubire prin aceea ce se numește simpatia de rasă. Mai mult decât atât. Dacã țineam seama cã acelaşi sânge curge în vinele tuturor membrilor unui popor, înțelegem cã toți acești membri vor avea, prin efectul eredității, cam aceleași sentimente, cam aceleași tendințe și chiar cam aceleași idei; aşa încât, la vreme de nevoie, la ocaziuni mari, inima tuturor va bate în acelaşi fel, mintea tuturor va adopta aceeaşi opinie, acțiunea tuturor va urmări acelaşi scop; cu alte cuvinte, națiunea care va fi de o singură rasă, va avea un singur centru de gravitate; și Statul care va fi format dintr-o astfel de națiune, acela și numai acela va fi în cele mai bune condiții de tărie, de trăinicie și de progres. Prin urmare, după cerinţele chiar ale ființei, cea dintâi condițiune pentru existenta unui Stat este ca poporul sã fie din aceeaşi rasă. Ei bine, acest adevăr este acela pe care se bazează principiul naționalităților, de care se face atâta vorbă în lumea civilizată. Acest principiu al naționalităților, se înţelege cã nu se raportează decât la rasă și nicidecum la ceea ce se numește supușii aceluiași Stat, fãrã deosebire de rasă, căci atunci principiul n-ar mai avea nici o aplicare. Ei bine, acest principiu este atât de adânc înrădăcinat astăzi în conștiința tuturor oamenilor, fie oameni de Stat, fie simpli cetățeni, încât astăzi toate constituirile și toate reconstituirile de State nu se mai fac în lumea civilizată decât după principiul naționalităților. Apoi sã nu se mai zică atunci de către publiciștii evrei, sau evreofili cã baza Statului ar fi numai simplul interes material comun al cetățenilor, fiindcă vedem din contră cã tocmai veacul nostru este acela care a dat naștere principiului naționalităților, tocmai principiul acesta prevalează astăzi din ce în ce mai mult…
Este adevărat cã aceasta nu împiedică admiterea străinilor la cetățenia unui Stat, dar cu o condițiune: ca acei străini sã se contopească în națiunea dominantă; cu alte cuvinte, sã se amestece cu totul, aşa încât, la urma urmei, sã rămână în stat tot unul și acelaşi sânge.
Acestea sunt singurele principii științifice ale naturalizațiunii. Aşadar, pentru ca naturalizarea sã fie folositoare, rațională și conformă cu știința, ea nu trebuie acordată decât acelor străini care se contopesc, care se dispun a se contopi, prin căsătorie cu indigeni. Altminterea, înțelegeți bine cã dacã s-ar acorda cetățenia la indivizi care nu au aplicare si nici nu o pot avea. de a se contopi în sângele rasei dominante, atunci ar fi a expune acea țară la o luptă perpetuă între tendințe contrare.
Nu zic cã nu se poate ca diferite rase ce ar exista într-o țară sã aibă câte o dată un interes comun, ca tendințele ereditare ale uneia sã fie deopotrivă favorizate, ca și tendințele ereditare ale alteia de aceleași împrejurări. Cât timp această stare de lucruri ar dura, împământeniți si pãmânteni ar trãi negreșit în pace. Dar împrejurãrile se schimbã și cu ele se poate schimba și interesul diferitelor rase; și dacã nu astăzi, mâine; dacã nu mâine, poimâine, tendințele împământeniților se vor găsi în conflict cu tendințele pământenilor și atunci interesul unora nu se va mai împăca cu interesul celorlalți, și atunci interesele unora nu vor putea fi satisfăcute fãrã sacrificiile intereselor celorlalți; si atunci va fi lupta de existențã între o rasã și alta, vor fi lupte înverșunate, care nu vor putea fi terminate decât sau prin dizolvarea completã a Statului sau când una din rase va fi zdrobitã cu totul pentru a rãmâne iarăși o singurã rasã dominantã în Stat… Ei bine, istoria noastrã naţională și experiențele de toatã ziua ne-au dovedit și ne dovedesc cã dintre toți străinii care vin la noi, turcii și mai cu seamã jidanii sunt aceia care nu se amestecă niciodată cu noi prin cãsãtorie, pe când ceilalți strãini: ruși, greci, italieni, germani, se amestecă cu noi prin cãsãtorie și se contopesc cu noi, dacã nu la întâia generațiune, la a doua sau la a treia, în fine vine un timp când nu mai este nici o deosebire între acești strãini si noi, nici în privința sângelui, nici a iubirii de patrie. Nu tot aşa este și cu jidanii…
Oricum s-ar pune chestiunea, oricum s-ar interpreta, noi, dacã nu vom lupta contra elementului jidovesc, vom pieri ca națiune”. (Vasile Conta, discurs ținut în Camera Deputaților la 4 septembrie 1879, publicat în Monitorul Oficial nr. 201/5 (17) septembrie 1879, paginile 5755 si 5756, astfel cum a fost citat de către Corneliu Zelea-Codreanu în lucrarea ”Pentru Legionari”, 1936).
”Dacã astăzi, când n-au plenitudinea drepturilor civile și nici pe cele politice, au pus mâna pe tot negoțul și pe toatã industria mică din Moldova, dacã astăzi se lăfăiesc înspăimântător asupra șesului românesc, dacã astăzi se încuibă în vatra harnicilor olteni, ce va fi oare mâine, când vor avea drepturi egale, când vor avea putința de a-și zice români, când vor avea înscris în legi dreptul formal cã patria aceasta este a lor tot deopotrivă cu noi!” (Mihai Eminescu, ”Opere complete – Chestiunea israelită”, pag. 489, astfel cum a fost citat de către Corneliu Zelea-Codreanu în lucrarea ”Pentru Legionari”, 1936).
”Jidovimea, adicã 1/7 parte din poporațiunea noastrã totală, este cea mai tristă lepră cu care ne-au osândit slăbiciunea, neprevederea si venalitatea noastrã”. (Costache Negri, „Versuri, proză, scrisori”, astfel cum a fost citat de către Corneliu Zelea-Codreanu în lucrarea ”Pentru Legionari”, 1936).
”Hitler vine sã ne ia Ardealul. Iar noi, toți naționaliștii români, care vrem sã scãpãm de pacostea jidãneascã, suntem, nici mai mult nici mai puțin, „hitleriști”, adicã vrem sã dãm Ardealul nemților.
Noi însã răspundem: presupunem cã Hitler vrea sã ne facã rãzboi și sã ne ia Ardealul. Noi, românii, tocmai pentru ca sã ne putem apăra Ardealul contra nemților, trebuie sã scãpãm de jidani. Sã rezolvăm și noi problema jidoveascã. Sã ne întărim poziția neamului nostru stors de jidovime, supt de vlagã și pus în imposibilitate de a se apãra. Cu jidovimea care ne otrăvește sufletește și ne suge sângele, nu vom avea nici arme, nici suflet, nici carne pe noi.” (Corneliu Zelea-Codreanu în lucrarea ”Pentru Legionari”, 1936).
Demn de remarcat este și faptul că, deosebit de fascism și nazism, care aveau caracter eminamente ateist, legionarismul a avut un profund caracter mistico-religios, bazat pe ortodoxie, care era considerată coloana vertebrală a națiunii române și cel mai puternic scut împotriva inamicilor care au dorit sau doresc să distrugă fibra autentică românească.
În Croația, extrema dreaptă s-a manifestat prin ”Ustaša – Hrvatski revolucionarni pokret” (”Ustaša – Mișcarea revoluționară croată”, sau mai simplu, Ustaša) al cărei lider a fost Ante Pavelić și care, în cadrul țării-marionetă Statul Independent al Croației fondat cu ajutorul Germaniei și Italiei, în perioada 1941 – 1945, a implementat propria versiune a nazismului. Din punct de vedere rasial, ideologia Ustaša presupunea că ”rasa superioară” în spațiul iugoslav este reprezentat de croați, aceștia fiind apărătorii, depozitarii și continuatorii civilizației și culturii catolice europene occidentale la porțile Europei, în fața asaltului Islamului sub forma Imperiului Otoman și al Ortodoxiei, sub forma Serbiei. Ideologia Ustaša a fost o formă extremistă apărută în cadrul mai larg balcanic în care, de secole probabil, s-a manifestat rivalitatea între cine ar trebui să fie etnia dominantă în spațiul slavon al Balcanilor: sârbii sau croații. Mergând pe modelul nazist, rasismul Ustaša avea caracter antisemit, anti-rromi și anti-sârbi, pe care extremiștii croați îi numeau ”vlahi” – populație inferioară, murdară și cu moralitate îndoielnică, ajunsă în Croația ca urmare a fugii din fața „bandelor” otomane, atunci când Serbia a fost invadată de turci. Ideologia Ustaša prevedea și că populația bosniacă este la origine tot croată, catolică, însă în timp, convertită la Islam. Misiunea Ustaša consta în aducerea populației sârbești din spațiul Balcanilor Occidentali ”pe calea cea dreaptă”, catolică, fie prin convertire, fie prin alungare, fie prin exterminare.
Dacă citiți despre modul de guvernare extremist de dreapta din Europa secolului XX, veți avea imaginea unei lumi distopice, în care problemele firești oricărei guvernări, cum ar fi economia, securitatea, industria, transporturile, nu contează deloc, prioritatea națională fiind reprezentată de legi rasiale, prin care se stabilesc tot felul de proceduri și reguli cu privire la diferitele etnii ale țării. Și astfel, imaginați-vă o țară întreagă pusă pe drumuri de instituțiile statului, fiecare cetățean fiind obligat să își dovedească o anumită origine sau etnie, pentru a se bucura în schimb de toate drepturile cetățenești, inclusiv acelea de a putea ieși din casă, munci, respira și trăi. Cel mai viu, am avut această imagine studiind mișcarea Ustaša din Croația și perioada lor de conducere a țării, în perioada 1941-1945.
Totuși, Ustaša au avut o mică problemă de ordin ideologic: dacă sârbii, populație slavă, erau rasă inferioară, croații, tot slavi, cu ce le erau superiori sârbilor? Ante Pavelić și ideologii Ustaša au rezolvat această inadvertență susținând că poporul croat este de fapt de origine gotică (germanică, adică ”ariană”), suferind în timp influențe culturale și lingvistice slavone și mediteraneene. Deoarece Ustaša erau un instrument util în Balcani, atât Hitler, cât și Mussolini, au acceptat această explicație.
Asemănător legionarismului, doctrina Ustaša avea un profund caracter religios, fundamentat în romano-catolicism, care era privit ca fiind singura pavăză a poporului croat și a Occidentului în general, în fața inamicilor care ar intenționa să zdrobească cultura europeană.
Pentru a-și îndeplini obiectivele rasiale, Croația a fost singura țară din Europa care, alături de Germania, în timpul celui de al doilea război mondial, și-a creat propriile lagăre de exterminare a raselor și etniilor neagreate (cel mai mare fiind complexul Jasenovać), reușind să ucidă, în circa 4 ani, aproximativ o treime din întreaga populație sârbă. Modalitățile de exterminare practicate de către Ustaša erau atât de crude și de odioase, încât i-au înspăimântat inclusiv pe nemți și italieni care, de mai multe ori în perioada de existență a Statului Independent al Croației, au intervenit în ajutorul populației autohtone sârbești, pentru a nu pierde și ultima urmă de simpatie a acesteia față de fascism, care pierdea teren în fața partizanilor comuniști conduși de Josip Broz Tito. Metodele de exterminare a sârbilor de către Ustaša erau oribile, de un sadism extrem, atât de grotești încât cancelariile europene care primeau rapoarte și scrisori despre ceea ce se întâmplă în Statul Independent al Croației, credeau că sunt doar exagerări, neputând să își imagineze că așa ceva se mai poate petrece în Europa secolului XX. Mai mulți ofițeri germani au făcut propuneri și solicitări scrise către însuși Hitler pentru îndepărtarea de la putere a lui Ante Pavelić și a regimului Ustaša, pe motiv că metodele lor de epurare etnică și rasială sunt prea sadice, crude și extreme, însă Hitler niciodată nu a acceptat o asemenea cerere.
Mai jos, câteva exemple de extremism croat, marca Ustaša:
”…fratele Miroslav Filipović Majstorović, un călugăr franciscan, poreclit ”Fratele Satan” de către unul dintre gardienii de la Jasenovać, pe bună dreptate. Pe data de 7 februarie 1942, Ustaša, sub conducerea lui, au masacrat 2300 de adulți sârbi și 551 de copii în satul Drakulić. …Copiii din sat au fost selectați ca prime victime – nasurile, urechile și organele genitale le-au fost tăiate – părți ale corpului care, deși îndepărtate, permiteau ca victima să rămână în viață pentru a trece prin viol și tortură. Cea mai grotescă crimă dintre toate a fost decapitarea acestor copii – capetele fiind aruncate în poalele mamelor lor, care la rândul lor erau ucise, cu o ultimă expresie de groază pe față.” …
”SCHOLZ, Fratele Sidonije
Preot franciscan care l-a ucis pe preotul sârb ortodox Djordje Bogić din Nasice, după ce l-a torturat. I-a tăiat lui Bogić nasul și limba, l-a spintecat, i-a scos și i-a înfășurat intestinele în jurul gâtului. A fost decorat de către fascistul Ante Pavelić.
SANTIĆ Bozidar
Preot catolic din Zagreb trimis de către Arhiepiscopul Stepinać să terorizeze sârbii și să îi forțeze să se convertească la catolicism. Convertirile însă nu erau singurele lucruri pe care el le plănuia. Când Santić a ajuns la Slobostina cu banda sa de ucigași, l-au luat pe copilul de șase luni al lui Dragan Danilović și l-au tăiat în două cu o baionetă. Apoi l-au luat pe celălalt copil al lui, în vârstă de 3 ani, și au procedat la fel. Au mers apoi la mama copiilor, au ucis-o, au dezbrăcat-o și au pus cele patru bucăți ale copiilor ei peste ea.” …
”BOTEZ ÎN BAIE DE SÂNGE ÎN BISERICA ORTODOXĂ SÂRBEASCĂ DIN GLINA, 21 AUGUST 1941 – În biserica ortodoxă sârbească din Glina, 1030 de sârbi au fost strânși pentru ceea ce ei credeau că va fi convertirea lor forțată la catolicism – singura lor scăpare de persecuțiile vecinilor lor croați și ale clerului catolic. După botezul unui bebeluș…șeful poliției Ustaša din Zagreb, Bozidar Corouski, a intrat în biserică și le-a zis sârbilor nou convertiți: ”acum, că toți sunteți catolici, vă garantez că vă pot salva sufletele, dar nu vă pot salva corpurile.” Ustaša au intrat în biserică și au trecut la masacrarea a 1029 de sârbi – primul ucis fiind proaspăt botezatul bebeluș – decapitat de către un Ustaša, în timp ce fratele Franjo Zuzek ținea bebelușul. Apoi, Franjo Zuzek a participat personal la masacrarea celorlalți 1028 de sârbi – Ljuban Jednak a fost singurul supraviețuitor.” …
”Dr. Prvislav Grizogono – Croat romano-catolic și fost ministru iugoslav, forțat sã scape ca refugiat în Serbia
Iarna anului 1942 – o scrisoare către Arhiepiscopul Stepinać
Vă scriu ca de la om la om, ca de la creștin la creștin. Intenționez să fac asta de mai multe luni de zile, însă speram că știrile îngrozitoare din Croația vor înceta, astfel încât să îmi pot aduna gândurile și să vă scriu liniștit. În ultimele zece luni, sârbii din Croația au fost uciși și distruși în cel mai nemilos mod iar proprietățile lor sunt distruse. Roșește de rușine și de furie obrazul oricărui croat cinstit. Măcelărirea sârbilor a început din chiar prima zi de instaurare a Statului Independent al Croației (Gospić, Gudovać, Bosanska Krajina etc.) și continuă fără cruțare până astăzi.
Oroarea nu constă numai în crime. Omorurile nu iartă pe nimeni: bătrâni, femei și copii – fiind însoțite de torturi barbare. Acești sârbi nevinovați au fost trași în țeapă; le-a fost dat foc piepturilor lor goale; au fost fripți de vii, arși de vii în propriile case și biserici, cufundați în apă fiartă, apoi jupuiți și presărați cu sare pe rănile deschise…Le-au fost scoși ochii, nasurile, urechile și limbile le-au fost tăiate…preoților lor le-au fost rase bărbile și mustățile odată cu scalpul, organele sexuale le-au fost tăiate și băgate în gură…au fost legați de camioane și târâți de pământ…le-au fost bătute cuie în brațe și în capete…au fost aruncați de vii în fântâni și în prăpăstii și s-a aruncat cu grenade în ei…copii au fost aruncați în flăcări, în apă fiartă și în cuptoare de var…membrele le-au fost smulse și capetele zdrobite de pereți, spinările le-au fost frânte de pietre și de trunchiuri de copaci…și atâtea alte torturi oribile au fost comise, fapte pe care oamenii normali cu greu și le pot imagina…
Râurile Sava, Drava, Dunărea și afluenții lor au cărat mii și mii de cadavre. Au fost găsite cadavre cu inscripția: ”Direcția Belgrad – pentru regele Petru.” Într-o barcă găsită pe râul Sava era un morman de capete de copii împreună cu capul unei femei (posibil mama unuia dintre copii) purtând inscripția: ”Carne pentru Piața Jovanova din Belgrad.”
Îngrozitor este cazul Milenei Bozinić din Stabandza, căreia i-a fost smuls copilul din pântec. Este de asemenea cazul capetelor fripte din Bosnia, vasele pline cu sânge sârbesc, cazul sârbilor obligați să bea sângele cald al rudelor măcelărite. Nenumărate femei, fete și copii, mame în fața copiilor sau copii în fața mamelor, au fost violați sau trimiși de către Ustaša în lagăre de concentrare pentru a îi slugări pe Ustaša. Violuri au avut loc chiar și în altarele bisericilor ortodoxe. În zona Petrinjia un fiu a fost obligat să își violeze propria mamă. Măcelărirea sârbilor în biserica ortodoxă din Glina și uciderea sârbilor pe altarul bisericii din Kladusa nu au precedent în istorie. Există mărturii detaliate și autentice cu privire la toate aceste orori. Chiar și nemții și italienii au fost oripilați de aceste crime. Au fotografiat un număr imens de cazuri de asemenea măceluri. Germanii spun că croații au procedat la fel în timpul Războiului de 30 de ani și că de atunci, există o zicală nemțească – ”Dumnezeu să ne apere de ciumă, de foame și de croați.” Germanii din Srem ne disprețuiesc din această cauză și de aceea, se comportă într-un mod mai uman cu sârbii. Italienii au fotografiat un vas de 3-5 kg. plin cu ochi de sârbi, precum și un croat care purta un colier făcut din ochi de sârbi sau pe altul care a venit la Dubrovnik purtând o curea de care atârnau limbi de sârbi.
Ororile lagărelor de concentrare în care mii de sârbi au fost uciși sau lăsați de moară de extenuare, foame sau frig, sunt prea teribile pentru a fi amintite. Germanii vorbeau de un lagăr în Lika, unde erau deținuți mii de sârbi; dar când nemții au ajuns acolo lagărul era gol, plin doar de sânge și haine însângerate. Se zvonește că în acel lagăr și-a pierdut viața și un arhiepiscop sârb. Mii și mii de sârbi în lagărul din Jasenovać sunt încă torturați, în timp ce petrec această iarnă cruntă în barăci țigănești, fără așternuturi și cu o rație de doar doi cartofi pe zi. În toată istoria Europei, nu au existat cazuri similare. Ar trebui să ne întoarcem în Asia lui Timur Lenk sau Genghis-Han, sau în Africa, cu conducătorii lor însetați de sânge, pentru a găsi cazuri asemănătoare. Aceste evenimente au înfierat reputația Croației pentru multe secole de acum încolo. Nimic, niciodată nu ne va putea absolvi cu totul de această vină. Nu vom putea vorbi nici măcar celui mai mizerabil om din Balcani despre cultura noastră croată veche de o mie de ani, pentru că nici măcar țiganii nu au săvârșit vreodată asemenea cruzimi….”
(extrase din William Dorich, ”Jasenovać: Then and Now: a conspiracy of silence”, pag. 12, 24, 26, 34 -38).
Radicalismul
Extrema dreaptă disprețuiește și respinge orice altă doctrină socială, economică și politică de organizare a unei țări. Extremismul de dreapta luptă, în special, împotriva socialismului și democrației.
În 1919 Mussolini scria că, din punctul lui de vedere, socialismul este mort ca și doctrină, continuând să existe doar din ranchiună.
Principalul motiv pentru care curentele de extremă dreaptă considerau socialismul un pericol își avea originea tot în rasism, ei crezând că socialismul este o invenție evreiască, un instrument de manipulare și de conducere a întregii omeniri, iar evreii erau, dacă ne amintim, dușmanii de moarte al planetei. Ori, extremiștii de dreapta nu aveau cum să agreeze o doctrină pe care ei o considerau ca fiind o invenție de-a inamicilor nr. 1 ai Pământului.
În spațiul românesc, în anul 1919 exista teama că ”hoardele bolșevice” vor trece Nistrul și vor re-ocupa Basarabia, urmând apoi să devasteze restul Moldovei și întregul regat românesc. În acest context, Zelea-Codreanu, elev în ultimul an de liceu la acea vreme, împreună cu câțiva prieteni, s-au organizat în sensul opunerii de rezistență în cazul în care s-ar fi petrecut o invazie bolșevică.
Nazismul german și legionarismul românesc s-au pronunțat expres și clar împotriva doctrinelor democrate și liberale izvorâte din Revoluția Franceză de la 1789, pe care le considerau depășite. După ideologia de extremă dreaptă, democrația, pluralismul politic și parlamentarismul însemnau pierdere de timp, discuții prea lungi care se finalizează cu jumătăți de măsură și compromisuri din care câștigă politicienii, dar din care majoritatea populației pierde.
Foarte interesant a fost să observ faptul că, totuși, extrema dreaptă își are originea în socialism și în doctrinele de stânga. La început, Mussolini a fost un socialist înfocat. Apoi, când a formulat doctrina fascismului, a menționat destul de clar că aceasta este de stânga. Partidul nazist al lui Hitler se intitula ”Partidul național-socialist german” (de la cuvântul ”național” provenind și prescurtarea de ”Nazi” sau ”nazist”). Înainte de Legiunea Arhanghelului Mihail, Zelea-Codreanu a făcut parte din Garda Conștiinței Naționale, o organizație care se auto-intitula ca fiind de orientare socialistă, național-creștină. Totuși, spre deosebire de comunism (extrema stângă), ideologiile de extrema dreaptă nu se opun capitalului, proprietății sau inițiativei private, militând totuși pentru organizarea economică într-o formă ”corporativă” (asemănătoare breslelor europene medievale), în care salariații să aibă drepturi mai extinse decât cele existente în capitalismul din perioada interbelică.
Totalitarismul
În acord cu principiile naturaliste pe care se bazează, conform ideologiei de extremă dreaptă, conducerea trebuie să aparțină unui singur lider, care să își câștige și asume acest rol, prin calități extraordinare pe care această persoană ar trebui să le aibă, în special dragoste de rasă sau de țară, sacrificarea interesului personal, inclusiv a propriei vieți dacă este cazul, pentru interesul colectiv, fanatism, agresivitate și disponibilitatea de a recurge la violență atunci când nevoia o cere. Liderul trebuie să se remarce, să se afirme și să se impună în grup pentru a conduce, nicio ideologie extremistă de dreapta nespecificând care ar fi limitele în afirmarea sau impunerea ca lider în cadrul grupului. Practic, în numele naturalismului și principiului eronat potrivit căruia „supraviețuirea aparține celui mai puternic”, liderul, în viziunea extremiștilor de dreapta, se impune asemănător șefului unei haite de lupi.
Pentru a înțelege foarte clar, am să îl citez pe Corneliu Zelea-Codreanu pe această temă:
„De câte ori se vorbește despre o mișcare națională, sistematic i se pune în sarcină faptul conducerii spre un regim de dictatură. …
Dictatura presupune: voința unui singur om, impusă cu forța voinței celorlalți oameni dintr-un stat. Deci două voințe: a dictatorului sau a unui grup, de o parte și a poporului, de alta. Când aceastã voință se impune prin silnicie și cruzime, atunci dictatura este tiranie. Când însã o națiune în entuziasm indescriptibil și în majoritate de 98%, națiune de 60 de milioane sau de 40 de milioane de suflete, aprobă, aplaudã în delir mãsurile șefului, însemneazã cã între voința șefului și voința poporului este un desãvârsit acord. Mai mult, ele se suprapun așa de perfect, încât nici nu mai existã douã. Existã una singurã: a națiunii, a cãrei expresie este șeful. Între voința națiunii și voința șefului nu existã decât un singur raport: raport de exprimare. …
Mișcarea națională, neavând deci caracterul regimurilor dictatoriale, ne întrebãm: ce este atunci?
Este democrație? Nu este nici democrație. Pentru cã șeful nu este ales de mulțime. Democrația are la bază sistemul eligibilității. Aici nici un șef nu este ales prin vot. …
Un popor în întregimea lui ajunge la conștiința de sine, la conștiința rostului său și a destinului sãu în lume. … În acest caz șeful nu mai este un „stãpân”, un „dictator” care face „ce vrea”, care conduce dupã „bunul plac”. El este expresia acelei stãri de spirit nevãzute. Simbolul acestei stãri de conștiință. El nu mai face „ce vrea”. El face „ce trebuie”. Si este condus nu de interesele individuale, nici de cele colective, ci de interesele națiunii eterne la a căror conștiință au ajuns popoarele. În cadrul acestor interese și numai în cadrul lor își aflã maximum de satisfacție normalã și interesele personale și cele colective.” (Corneliu Zelea-Codreanu, ”Pentru Legionari”, 1936).
Studiind lideri precum Mussolini, Hitler, Zelea-Codreanu sau Pavelić, se observă tendința acestora spre totalitarism, supremație în propriul partid și supremație a propriului partid pe scena politică. Ori de câte ori a ajuns la conducerea unei țări un partid extremist de dreapta, nu a trecut mult timp și acesta a rămas singura facțiune politică, restul fiind desființate, distruse sau scoase în ilegalitate.
Totalitarismul se observă și din titulaturile sub care conducătorii extremiști de dreapta au înțeles să își denumească funcțiile: „Führer” în cazul lui Hitler, „Duce” în cazul lui Mussolini, „Căpitan” în situația lui Zelea-Codreanu, „Poglavnik” în cazul lui Pavelić și ”Caudillo” în situația lui Francisco Franco din Spania, toate însemnând, invariabil, același lucru: „lider” sau „conducător”. În general, liderul este acceptat și urmat fără prea multă rezistență de către majoritatea populației, deoarece propaganda de extremă dreaptă manipulează într-un mod subversiv și foarte periculos mințile oamenilor, practicând îndoctrinarea, spălarea pe creier, fanatizarea, inducerea convingerii că totul depinde de lider, care este salvatorul și părintele patriei, care are calități supraomenești și semi-divine. De aceea, partidele și mișcările extremiste de dreapta nu sunt doar niște formațiuni politice, ci de la un moment dat, îndeplinesc toate condițiile pentru a fi culte în toată regula, ba chiar în cazul fascismului italian și nazismului german, încercând să ia locul bisericii.
Oportunismul
Găsesc extrema dreaptă, cel puțin curentele din perioada interbelică, lipsite de orice consecvență, schimbându-și orientările și doctrina în funcție de oportunitatea momentului, în beneficiul mișcării, dar în special în cel al liderului acesteia sau al apropiaților săi. Acest oportunism se manifestă și poate fi observat pe toate planurile.
În politica externă, după ce Hitler susținea în ”Mein Kampf” că rasa albă parte a poporului american este ”ariană”, la 11 decembrie 1941, a declarat război Statelor Unite.
În perioada 1922 – 1936, Mussolini a oscilat între Franța și Anglia, pe de o parte, și Germania de cealaltă parte, nefiind simpatizantul acestei țări dintotdeauna, și nici al lui Hitler. La început, Mussolini îl disprețuia pe Hitler, opunându-se unificării Austriei cu Germania, neconsiderând că un asemenea act internațional ar fi benefic Italiei.
Toată perioada cât a fost la conducere, dictatorul spaniol de extremă dreaptă Francisco Franco, a înclinat fie în favoarea țărilor conduse de lideri cu viziuni asemănătoare cu ale sale, fie în favoarea puterilor capitaliste occidentale, pregătind chiar țara, spre finalul vieții lui, pentru un parcurs democratic și liberal.
Poate că totuși, cel mai mult, oportunismul extremei drepte s-a manifestat în latura rasistă a acestor curente. În Germania nazistă, chiar dacă majoritatea cetățenilor aparținând unui grup era decretată ca fiind ”rasă inferioară indezirabilă”, tot timpul, au existat excepții care s-au schimbat în funcție de interesul momentului. Mai mult, ”arieni” care se opuneau regimului urmau calea ”raselor inferioare”, cea a persecuției și exterminării.
Cel mai evident, am observat acest oportunism într-o carte pe care am citit-o în procesul de documentare pentru prezentul material, despre orașul Sarajevo în perioada 1941 – 1945, în care se specifica de mai multe ori faptul că cetățenii orașului erau confuzi cu privire la legile rasiale instituite în Satul Independent al Croației, schimbându-se de mai multe ori excepțiile din legile rasiale, mai exact, evrei sau sârbi care sunt tolerați și croați sau bosniaci care sunt indezirabili, toate acestea sub presiunea elitelor locale, care fie din interese politice și economice, fie din moralitate și spirit umanitar, au sărit în ajutorul concetățenilor lor persecutați și în risc de exterminare de către regimul Ustaša.
Cea mai revoltătoare formă de oportunism am observat-o la Hitler și la Pavelić care, prin puterea statului și a legilor pe care le inventau peste noapte, jefuiau de proprietăți așa-zișii ”inferiori”, după care se făceau ei înșiși, alături de apropiații lor, stăpâni peste aceste bogății. Așa au apărut, în elitele naziste germane sau Ustaša croate, oameni putred de bogați, în frunte cu liderii lor. Credeți că ceea ce se smulgea de la ”Finanța mondială jidănească” sau de la sârbi era împărțit poporului? Nicidecum.
Totuși, această tendință de tâlhărie dusă la nivel de politică de stat nu am regăsit-o în mentalitatea și doctrina legionară românească, dimpotrivă, ei credeau în ridicarea morală a omului prin îndurarea celor mai crunte lipsuri materiale dacă este necesar.
Acțiunea
Studiind extrema dreaptă, se poate simți destul de puternic îndemnul la acțiune promovat de ideologie. În viziunea unui astfel de curent, rasa, etnia sau țara reprezintă un imens organism în care fiecare cetățean care îl constituie, trebuie să joace rolul de anticorp întru apărarea sa de orice inamic, intern sau extern. Fiecare trebuie să facă ceva și să acționeze în apărarea rasei, etniei sau țării, aceasta fiind o datorie sacră, pentru care trebuie dat orice, inclusiv viața, deoarece fără rasă, etnie sau țară, oricum, nu mai este nimic. De aceea, fiecare cetățean este dator să acționeze cumva și trebuie să o facă acum.
Extrema dreaptă nu cunoaște nicio limită cu privire la modul în care ar trebui să se acționeze pentru apărarea rasei, etniei sau patriei. Practic, extrema dreaptă consideră acceptabil, ba chiar necesar câteodată, ca acțiunea să implice agresivitate și violență. În acest sens, toți liderii de extremă dreaptă ai Europei interbelice și-au format detașamente organizate în sistem paramilitar, pe care le foloseau în acțiuni violente și teroriste împotriva oponenților politici și ideologici sau pentru intimidarea populației. Astfel, Mussolini se baza pe Squadristi (sau „cămășile negre”), Hitler pe Sturmabteilung (cunoscuți și sub denumirea de „cămășile brune” sau SA, prima organizație paramilitară nazistă), legionarii erau cunoscuți ca și „cămășile verzi” iar Ante Pavelić se folosea de Miliția Ustaša.
Printre actele de teroare săvârșite de extrema dreaptă amintesc: Marșul spre Roma al lui Mussolini și al fasciștilor italieni din octombrie 1922, care risca să arunce Italia într-un război civil pe care, pentru a-l evita, regele Victor Emanuel al III-a l-a numit pe Mussolini prim-ministru al Italiei, sau asasinarea din ordinul Ducelui a deputatului socialist Giacomo Matteotti la 10 iunie 1924 în Roma, Puciul de la berărie al lui Hitler de la 8 noiembrie 1923 sau asasinatele în scop de epurare a Partidului Nazist din perioada 30 iunie – 2 iulie 1934 (moment rămas în istorie ca „Noaptea cuțitelor lungi”), asasinarea prim-miniștrilor I.G. Duca (29 decembrie 1933 la Sinaia) și Armand Călinescu (21 septembrie 1939 la București) de către legionari.
Un loc aparte l-a ocupat mișcarea croată Ustaša în sensul că, dacă toate celelalte curente extremiste de dreapta europene interbelice recurgeau la asasinat, terorism sau violență doar în ultimă instanță, după ce epuizau toate mijloacele democratice, legale și constituționale pe care le aveau la îndemână pentru a-și atinge obiectivele, Pavelić și Miliția Ustaša erau atât de radicali încât apelau direct la terorism. Astfel, în anii 1930, extremiștii croați au organizat atacuri cu bombă sau arme de foc asupra mai multor posturi de poliție, oficii poștale, gări sau instalații feroviare din Iugoslavia. Un eveniment important de acest tip a fost atentatul terorist împotriva regelui iugoslav Alexandru I, la 11 decembrie 1933 în Zagreb. Cea mai gravă faptă Ustaša în anii 1930 a fost asasinarea regelui pe teritoriu străin, la Marsilia, în data de 9 octombrie 1934, într-un atentat căruia i-a căzut ca victimă colaterală și ministrul de externe al Franței, Louis Barthou, complotul fiind organizat de Ustaša, alături de Organizația Internă Revoluționară Macedoneană (mișcare radicală care milita pentru ruperea Macedoniei din Iugoslavia, așa cum Ustaša militau pentru independența Croației), toate acestea cu sprijinul lui Mussolini, care spera ca prin moartea regelui Alexandru I, Iugoslavia să se destrame iar el să aibă ocazia de a anexa Italiei regiunea Dalmației. Ustaša au organizat și un atentat terorist eșuat la Zagreb, cu ocazia unei conferințe a Micii Antante, împotriva oficialităților iugoslave, cehoslovace și române care au participat, atentat căruia putea să îi cadă victimă și ministrul de externe român de la acea vreme, Nicolae Titulescu.
Fanatismul
Studiind orice scriere de extremă dreaptă din perioada interbelică, se poate observa un concept repetat în mod obsesiv: fanatismul, prin cuvinte-cheie asociat acestuia: ”fanatici”, ”fanatizare” etc.
Modul în care extrema dreaptă încearcă să își atingă obiectivul de fanatizare este reprezentat de îndoctrinare, spălare pe creier, realizată cu perseverență și agresivitate, asupra unei cât mai mari părți a populației care, potrivit doctrinelor extremiste de dreapta, trebuie convertită în număr covârșitor în membri sau adepți/suporteri/susținători.
Curentele de extremă dreaptă din perioada interbelică fac diferența între ”membru” și ”susținător/suporter/adept”, aceasta constând în aceea că un membru este un simpatizant activ, cu drepturi depline în cadrul mișcării, cu rol de coordonare, conducere și importanță din punct de vedere doctrinar. În schimb, ”adept/suporter/susținător” reprezintă un simpatizant care nu este activ în cadrul mișcării, nu are probabil niciun rol în cadrul acesteia, nefiind nici măcar parte a mișcării, însă simpatizează cu doctrina sa iar în caz de nevoie, liderul extremist de dreapta se poate baza pe sprijinul său. La un nivel implicit, toate curentele din perioada interbelică au făcut această diferență. Unii dintre extremiștii de dreapta au făcut diferențierea în mod explicit, precum Hitler sau Zelea-Codreanu, care specificau faptul că mișcările pe care le conduc au în caracter exclusivist, membri putând fi doar cei care dovedesc un mare devotament față de lider, mișcare și doctrină, precum și un grad corespunzător de fanatism. Este interesant de observat cum, din perspectiva unei doctrine de extremă dreaptă, fanatismul este privit ca fiind ceva pozitiv, obligatoriu chiar pentru atingerea obiectivelor mișcării.
Cum se realizează fanatizarea unei persoane?
Potrivit doctrinelor de extremă dreaptă, pe de o parte, se creează inamici care sunt prezentați ca fiind sursa tuturor relelor pe care le suferă poporul, ”rasa superioară”. Dacă inamicul este zdrobit sau exterminat, va fi bine. Simpla distrugere a inamicului este suficientă pentru a îmbunătăți situația țării. În caz de victorie, viața socială și politică, economia, totul se rezolvă de la sine. Inamicii au diferit în funcție de doctrină: în cazul fascismului italian dușmanii de moarte erau comunismul și democrația, în cazul nazismului erau evreii, comunismul și democrația, în opinia legionarilor, comuniștii și evreii iar din perspectiva Ustaša, inamicii de moarte erau evreii, sârbii și comuniștii.
Pe de altă parte, extrema dreaptă apelează la un adevărat cult al morților și dispreț total față de viață și cei care sunt vii. Deseori, doctrinele de acest tip fac referire în mod obsesiv la eroismul celor care nu mai sunt, conducători vizionari, viteji, pe care mișcarea și poporul trebuie să îi ia ca exemplu, în timp ce viața este un dar la care individul trebuie să fie gata să renunțe imediat ce nevoia o cere. Exemple ale acestui cult al morților putem regăsi în legionarism, în cazul căruia se practica primirea de către cei mai de vază membri ai mișcării, a unui săculeț în care era amestecat ”pământ sfânt”, luat din toate locurile în care conducători viteji din trecut și-au dat viața și și-au vărsat sângele întru apărarea patriei. De asemenea, Hitler sărbătorea an de an, cu mare fast și solemnitate, data de 8 noiembrie, când el împreună cu asociații lui, în anul 1923, au săvârșit tentativa care a rămas cunoscută în istorie ca Puciul de la Berărie, eveniment în care unii dintre acoliții săi au murit în confruntarea cu forțele de ordine.
În ciuda tuturor acestor elemente, puternice de altfel în îndoctrinarea omului, cel mai efectiv instrument de fanatizare a fost propaganda, căreia toate curentele de extremă dreaptă i-au dat o importanță maximă. De fapt, studiind aceste curente, am avut senzația că fondatorii și liderii de extremă dreaptă, oricare ar fi fost originea sau pregătirea lor profesională, la momentul creării curentului de extremă dreaptă pe care l-au fondat, nu erau altceva decât agitatori și propagandiști profesioniști.
În ”Mein Kampf”, Hitler dedică acestui subiect un întreg capitol, pe care îl transformă într-un adevărat manual despre cum se poate face propagandă (pot spune, chiar marketing) cu succes:
”Urmărind cu atenție toate evenimentele politice, m-am interesat întotdeauna extraordinar de activitatea de propagandă. Vedeam în ea un instrument pe care îl cunoșteau temeinic și știau să-l întrebuințeze cu o mână de maestru tocmai organizațiile socialist-marxiste. Astfel am învățat devreme că folosirea judicioasă a propagandei constituie într-adevăr o artă care le rămânea aproape necunoscută partidelor burgheze. …
…propaganda este un mijloc sau un scop?
Ea este un mijloc și ca urmare trebuie judecată din punctul de vedere al scopului. Din această cauză, forma ei trebuie judicios adaptată pentru a sprijini scopul căruia îi servește. Este de asemenea limpede că din punctul de vedere al interesului general, pot exista scopuri de o însemnătate variabilă și că, prin urmare, valoarea intrinsecă a unei propagande poate fi apreciată în mod diferit. …
…Cui trebuie să i se adreseze propaganda? Intelectualilor sau masei mai puțin instruite?
Ea trebuie să se adreseze întotdeauna exclusiv masei!
Intelectualilor, sau cel puțin celor care sunt numiți astfel, le este destinată nu propaganda, ci explicația științifică. În ce privește propaganda, conținutul ei are din știință tot atât de puțin cât are un afiș din artă, în forma în care este prezentat. Arta afișului constă în aptitudinea desenatorului de a atrage atenția mulțimii prin formă și culori. Afișul unei expoziții de artă nu are alt scop decât reliefarea artei din expoziție; cu cât acest lucru izbutește mai bine, cu atât este mai mare arta afișului însuși. În plus afișul este menit să le dea maselor o idee despre semnificația expoziției, dar nicidecum să substituie în această expoziție arta înaltă care este cu totul altceva. De aceea cel care vrea să studieze el însuși arta, trebuie să studieze altceva decât afișul, și în plus el nu se mulțumește să parcurgă pur și simplu expoziția. Ne putem aștepta din partea lui să se cufunde în examinarea temeinică a fiecăruia dintre obiecte, separat, și apoi să-și formeze încet o părere judicioasă. …
Sarcina propagandei constă nu în a instrui științific individul izolat, ci în a atrage atenția maselor asupra unor fapte, evenimente, necesități etc. determinate și a căror importanță nu poate fi înțeleasă de mase decât prin acest mijloc.
Aici arta constă exclusiv în a proceda într-un mod într-atât de superior încât să rezulte o convingere generală asupra realității unui fapt, necesității unui eveniment, caracterului just al unei necesități. Întrucât ea nu constituie o necesitate prin ea însăși, faptul că obiectul său trebuie să constituie, întocmai ca în cazul afișului, atragerea atenției mulțimii și nu instruirea celor care posedă cunoștințe științifice, sau care caută să se instruiască și să dobândească cunoștințe, acțiunea sa trebuie întotdeauna să facă apel la sentiment și foarte puțin la rațiune.
Orice propagandă trebuie să fie populară și să-și situeze nivelul spiritual în limitele facultăților de asimilare ale celui mai mărginit dintre cei cărora trebuie să li se adreseze. În aceste condiții, nivelul său spiritual trebuie să fie situat cu atât mai jos cu cât masa de oameni de impresionat este mai numeroasă. Dar când este vorba, ca în cazul propagandei pentru a duce războiul până la capăt, să atragă un popor întreg în câmpul său de acțiune, prudența nu va fi niciodată excesivă când va trebui să evite să se bizuiască pe calități intelectuale prea înalte.
Cu cât conținutul ei științific este mai modest, cu cât se adresează exclusiv mulțimii, cu atât succesul său va fi hotărâtor. Acesta din urmă este cea mai bună dovadă a valorii unei propagande, mult mai mult decât aprobarea câtorva minți instruite sau a câtorva tineri esteți.
Arta propagandei constă tocmai în aceea că, punându-se la îndemâna sferelor în care se exercită imaginația, acelea din marea masă dominată de instinct, găsește, îmbrăcând o formă corespunzătoare psihologic, drumul spre inima ei. Dacă lucrul acesta nu este înțeles de cei despre care se consideră că ating culmea înțelepciunii, aceasta demonstrează numai lâncezeala minții sau înfumurarea lor.
Dar dacă necesitatea de a îndrepta asupra masei largi facultățile de prozelitism ale propagandei este înțeleasă, de aici rezultă următorul precept:
Este absurd să dai propagandei diversitatea unui învățământ științific.
Facultatea maselor largi de a asimila nu este decât foarte limitată, puterea de înțelegere mică, în schimb deficitul de memorie este mare. Așadar orice propagandă eficace trebuie să se limiteze la niște puncte foarte puțin numeroase și să le pună în valoare cu ajutorul formulelor stereotipe, atâta vreme cât va fi necesar, pentru ca ultimul dintre ascultători să fie în stare să priceapă ideea. Dacă acest principiu este abandonat și dacă vrem să fim universali, efectele lui se vor micșora, deoarece mulțimea nu va putea nici să digere nici să rețină ceea ce i se va oferi. Astfel succesul va fi neînsemnat și în final anulat. Așadar, cu cât conținutul expunerii trebuie să fie mai amplu, cu atât este mai necesară justețea psihologică în stabilirea tacticii. …
Scopul propagandei nu este, de exemplu, să dozeze dreptatea diverselor partide, ci să o sublinieze exclusiv pe cea a partidului pe care îl reprezintă. Ea nu trebuie nici să caute adevărul în mod obiectiv dacă acesta este favorabil celorlalți și nici să-l prezinte maselor sub pretextul unei echități doctrinare, ci să îl urmărească exclusiv pe cel care îi este favorabil.
Marea masă a unui popor nu se compune din diplomați, nici din profesori de drept public, nici chiar numai din oameni susceptibili de a pronunța o judecată rațională, ci din ființe omenești pe cât de șovăielnice pe atât de dispuse să se îndoiască să ezite. De îndată ce propaganda noastră îi recunoaște părții adverse o oarecare îndreptățire, există deja o bază pentru a ne îndoi de propria noastră îndreptățire. Atunci masa nu mai este în măsură să discearnă unde sfârșește nedreptatea adversarului și unde începe a noastră. În acest caz ea devine neliniștită și neîncrezătoare și aceasta îndeosebi dacă adversarul nu comite tocmai astfel de extravaganțe, ci pune la rândul său în sarcina inamicului toate nedreptățile fără excepție. …
În marea sa majoritate, poporul este într-o dispoziție și o stare de spirit atât de feminine încât opiniile și actele sale sunt determinate mult mai mult de impresia produsă asupra simțurilor decât gândirea pură.
Această impresie nu este complicată, ci foarte simplă și mărginită. Aici nu există niciun fel de nuanțe, ci doar noțiunea pozitivă sau negativă de iubire sau ură, de drept sau de refuz al dreptății, al adevărului sau al minciunii; nu există niciodată jumătăți de sentiment. …
Dar tot geniul manifestat în organizarea unei propagande nu va duce la niciun succes dacă nu se ține cont într-un mod mereu la fel de riguros de un principiu fundamental. Ea trebuie să se limiteze la un număr mic de scopuri și să le repete în mod constant. Perseverența, aici ca și în atâtea alte lucruri în lume, este prima și cea mai importantă condiție a succesului.
Pe bună dreptate, în domeniul propagandei, nu trebuie niciodată să te lași condus de esteți sau de oameni blazați: nu de primii, altminteri curând conținutul, forma și manifestarea ei nu vor exercita atracție decât asupra publicului din saloanele literare, în loc să se exercite asupra masei; cât despre cei din urmă, trebuie să ne ferim de ei ca de ciumă, deoarece incapacitatea lor de a încerca senzații sănătoase îi incită mereu să caute stimulente noi. Pre acești oameni totul îi dezgustă în scurt timp; ei doresc schimbarea și nu știu niciodată să se coboare la nivelul nevoilor contemporanilor lor încă teferi și nu-i pot nici măcar înțelege. Ei sunt întotdeauna primii care critică propaganda sau mai degrabă conținutul ei, care li se pare prea îmbătrânit, prea trivial, care și-a trăit deja traiul etc. Au mereu nevoie de nou, caută varietatea și devin de asemenea cei mai mari dușmani de moarte ai succesului politic de lângă mase. Căci de îndată ce organizarea și cuprinsul propagandei încep să se orienteze potrivit dezideratelor lor, ele își pierd coeziunea și, dimpotrivă, se împrăștie.
Propaganda nu este nicidecum făcută ca să procure în mod constant distracții interesante unor domni blazați, ci pentru a convinge, și este vorba de convingerea masei. Dar aceasta are întotdeauna nevoie, în încetineala ei, de un anumit timp pentru a fi gata să ia cunoștință de o idee și nu-și va deschide mintea decât după repetarea de o mie de ori a celor mai simple noțiuni.
Nicio diversitate nu trebuie, în niciun caz, să modifice conținutul a ceea ce face obiectul propagandei, ci, la urma urmei, trebuie întotdeauna repetat din nou același lucru.
Lozinca poate fi într-adevăr lămurită sub aspecte diferite, însă scopul întregii expuneri trebuie să se întoarcă întotdeauna la aceeași formulă. Numai astfel propaganda poate și trebuie să acționeze în spirit metodic și de coeziune.
Numai această regulă importantă de la care nu trebuie niciodată să ne abatem îngăduie succesului să ajungă la maturitate datorită unui sprijin întotdeauna constant și viguros. Atunci se va putea constata cu uimire la ce rezultate colosale, greu de conceput, conduce o asemenea perseverență.
Orice reclamă, indiferent că se face în domeniul afacerilor sau al politicii, poartă în sine succesul în durata și spiritul metodic constant al aplicării sale.” (Adolf Hitler, „Mein Kampf”, extrase din pag. 121 – 127).
Iată cum, prin propagandă perseverentă și bine țintită, se poate fanatiza o persoană.
Concluzii
Voi fi foarte sincer cu voi. Nu am găsit mai nimic valoros în doctrinele de extrema dreaptă. Dimpotrivă, personal, am ajuns la concluzia că extremismul de dreapta poate reprezenta una dintre cele mai mari amenințări pentru o societate.
Scopul principal al acestui material este acela de a prezenta pericolul curentelor extremiste. De aceea, în descrierea acestui tip de curente nu m-am reținut de la a vă expune unele dintre cele mai șocante, tulburătoare și odioase aspecte pe care le-am găsit în studiul meu.
Desigur, vă puteți gândi că fascismul sau nazismul sunt pericole teoretice în anul 2023, că în realitate, asemenea riscuri se află la ani lumină distanță de noi și comunitățile noastre, că altele sunt pericolele și provocările acum, că asemenea ideologii nu mai au cum să câștige adepți astăzi, că lumea este în gardă după tot ceea ce aceste doctrine au produs în secolul XX.
Ar fi frumos, chiar previzibil să fie așa, dar din păcate, nu este. Dimpotrivă, consider că, după schimbările climatice, extrema dreaptă este cea mai mare amenințare la adresa democrațiilor zilelor noastre. Noi, în România, suntem mai înclinați să privim cu teamă și prevedere sporită spre extrema stângă, spre comunism, deoarece noi, într-adevăr, în acest spațiu, am suferit mai mult de pe urma acestei ideologii, mai puțin din cauza extremei de dreapta. Totuși, comunismul este, cred eu, în anul 2023, cel puțin în țările din estul Europei, un pericol aproape inexistent, extrema dreaptă fiind de fapt reala nenorocire care se poate abate oricând asupra oricărei țări democratice.
Ca dovezi, să ne gândim la Italia care, prin alegeri democratice, a votat în octombrie anul trecut, o coaliție politică cu profunde și importante elemente neo-fasciste în componența ei. Să privim în Ungaria, țară care de mai bine de zece ani este condusă de un partid și un lider cu tendințe pronunțate către extrema dreaptă. Să vedem ce se întâmplă în Serbia și în Republica Srpska (parte a Bosniei-Herțegovina) unde liderii Aleksandar Vucic și Milorad Dodik marșează pe naționalismul (uneori excesiv) și pe excepționalismul sârbesc. Să privim în Turcia, unde Erdogan este un reacționar care încearcă o întoarcere la tradiția islamică din vremea Imperiului Otoman, preferând-o statului laic și modernismului. Să ne gândim la țări precum Suedia, Austria sau Franța, unde partidele conservatoare, tradiționaliste de dreapta, cu elemente fasciste în ideologiile lor, au ajuns majoritare sau foarte importante în parlament. Să observăm Belarusul cu al său ”nemuritor” Aleksandar Lukașenko și mai ales Rusia, cu eternul său Vladimir Putin, care introduce în ideologia sa din ce în ce mai multe elemente fasciste, cum ar fi eurasianismul, pasionalitatea, excepționalismul rusesc, propaganda cu o presupusă misiune sacră a Rusiei de a lupta contra imperiului diabolic occidental, aceasta fiind adaptarea în ideologia lui Putin a inamicului specific oricărei doctrine extremiste, de care doar liderul și conducerea actuală poate apăra poporul (și, în cazul nostru, întreaga omenire). De aceea, cei care cred încă faptul că în Rusia de azi avem de-a face cu un reviriment al bolșevismului din timpul Uniunii Sovietice, să se gândească mai bine. Rusia zilelor noastre are mult mai multe în comun cu Germania nazistă sau Italia fascistă de acum 100 de ani, singurul punct comun cu epoca sovietică fiind probabil doar faptul că este vorba tot despre o ideologie extremistă.
De ce cred eu că extrema dreaptă este total greșită?
Rădăcina răului într-o doctrină de extremă dreaptă este reprezentată de discriminare, iar sursa discriminării este relativismul excesiv pe care se bazează o asemenea doctrină (află mai multe despre relativism AICI). Practic, extrema dreaptă încadrează oamenii în categorii de ”buni” și ”răi”, pe criterii care țin de caracteristici fizice, genetice sau biologice, adică trăsături asupra cărora individul catalogat ca ”bun” sau ”rău” nu are nicio putere, acestea ținând pur și simplu de natura sa. Mai mult, relativismul unei doctrine extremiste de dreapta merge atât de adânc și în practică se aplică atât de aberant încât cineva care, ca regulă, este ”bun”, prin excepție, poate fi considerat ”rău” (de exemplu, cineva care deși îndeplinește toate trăsăturile admise de doctrină, este oponent al acesteia, minoritate sexuală sau persoană cu handicap) și invers, cineva care aparent este ”rău”, poate deveni ”bun”, fie pentru că este util liderului sau regimului său, fie din interesul momentului, fie din alte motive asemănătoare.
În statul de extremă dreaptă, discriminarea devine politică de guvernare și singura grijă a autorităților, din concepția naivă, irealistă și sinistră potrivit căreia eliminarea celor ”răi” va conduce automat la ”bine”, fără să mai fie necesare alte măsuri sociale, juridice, politice sau economice. Astfel, în statul extremist de dreapta, te poți trezi într-o lume distopică în care observi cum societatea din care faci parte se cufundă văzând cu ochii în haos social și economic, singurul aspect cât de cât stabil fiind politicul, nu de altceva, dar partidul liderului este singurul care mai există, iar când ai un singur partid, nu prea mai are ce instabilitate să apară. Într-o asemenea lume, libertatea de exprimare, drepturile și libertățile cetățenești dispar cu desăvârșire, religia (sau religiile concurente) este (sunt) prigonită/e în cel mai aspru mod posibil. Arta, cultura, presa, economia (atât cât mai există), toate au unicul scop de a împlini și desăvârși viziunea liderului și scopul mișcării. Scandalos este faptul că, în viziunea extremistă de dreapta, aceasta este adevărata spiritualitate și un grad înalt de conștiință. Cu alte cuvinte, extrema dreaptă ignoră cu totul Absolutul și confundă Universul și legile sale eterne cu instinctul primar de supraviețuire, animalic și, uneori, excesiv de violent. În statul de extremă dreaptă, totul este propagandă, cu scopul de îndoctrinare profundă și fanatizare, care trebuie să ”ilumineze” pe toată lumea, inclusiv pe cel mai neinstruit individ (după cum susținea Hitler), de fapt, care ajunge să otrăvească mințile oamenilor până în cele mai adânci colțuri, ca un cancer în fază finală. În statul extremist de dreapta, pseudo-știința (de exemplu, experimentele eugenice pe oameni sau studierea antisemitismului) și teoria conspirației devin legități pe care toată lumea trebuie să le creadă.
Ce să zic…pentru mine, extrema dreaptă reprezintă suma tuturor concepțiilor din această lume cu care eu nu sunt de acord.
Cum putem recunoaște o ideologie de extremă dreaptă?
Bineînțeles, extrema dreaptă în forma din perioada interbelică nu mai are atât de multă priză la mase, ideologiile rasiste sau pronunțat xenofobe au prea puțini adepți și expunere publică în zilele noastre. Totuși, aceasta nu înseamnă că extrema dreaptă nu există într-o formă adaptată zilelor noastre și nu reprezintă un real pericol pentru democrație. Există partide și lideri politici care, deși nu se exprimă fățiș că ar fi fasciști sau naziști, din atitudinea și convingerile lor, se poate surprinde un pronunțat caracter extremist de dreapta. În cele ce urmează am să vă prezint, cât mai pe scurt posibil, principalele elemente după care putem recunoaște o doctrină extremistă de dreapta sau cu influențe de acest tip.
1. Naționalismul excepționalist și patriotard – este foarte posibil să aveți de-a face cu o doctrină extremistă de dreapta sau cu astfel de influențe dacă auziți susțineri precum trecutul mare și glorios al unei națiuni, rase sau în general categorie de oameni, cum că respectivul grup ar fi buricul universului, necesitatea recâștigării gloriei apuse, căreia alte categorii, diabolice și egoiste, asupritoare, se opun.
2. Radicalismul – afirmații de tipul ”trebuie să ieșim din NATO sau UE”.
3. Îndemnul la ură și discordie – ”să scăpăm de emigranți, sunt murdari, înapoiați și teroriști”, ”să învingem imperiul răului al americanilor și al occidentalilor”.
4. Revolta și îndemnul la violență – ”trebuie să te revolți acum împotriva sistemului iar cei care se fac vinovați de trădare de neam/țară trebuie linșați în public, deoarece acești oameni sunt teroriști, iar teroriștii nici măcar judecată dreaptă nu merită”.
5. Argumentările conspiraționiste – Oculta Mondială, George Soros, Bill Gates, Rockefeller, Rotschild, evreii, emigranții din Africa și Orientul Mijlociu care ne vor distruge și înlocui ca populație, ”undele 5G ne vor prăji creierul”, ”vor să ne ucidă cu vaccinuri și mâncare de proastă calitate”, ”ne otrăvesc apa”, ”nu este niciun război în Ucraina”, sosii sau avataruri de-ale lui Charles al III-lea, Putin, Biden, Zelensky, Papa Francisc sau Xi Jinping, care în realitate, sunt morți acum.
Totuși, fiindcă în orice rău există și un bine, am observat câteva puncte pozitive și în extrema dreaptă.
În primul rând, după părerea mea, toți liderii extremiști de dreapta interbelici erau intelectuali desăvârșiți, cu o vastă cultură și calități ieșite din comun în materie de oratorie sau de scris. De exemplu, Gunther scrie despre Mussolini că era ”de departe, cel mai bine educat și cel mai sofisticat dintre toți dictatorii”.
În al doilea rând, studiind extrema dreaptă, am observat ceea ce eu însumi promovez pe acest blog: cunoașterea realității din propria experiență, nu din ceea ce știm de la alții (află tot despre cunoaștere și nivelurile acesteia AICI). Astfel, citind Mein Kampf, am realizat că repulsia lui Hitler față de evrei este rezultatul propriei experiențe, el a studiat literatura și presa evreiască, s-a documentat pe marginea acestei etnii, a cunoscut evrei, a vorbit și interacționat cu ei. Oricât de bolnavă și de sinistră a fost concluzia lui cu privire la ”problema evreiască”, aceasta a fost concluzia lui, nu vreun concept preluat de la alții.
În al treilea rând, am observat în extrema dreaptă ceva ce cred că ne lipsește la majoritatea dintre noi în ziua de azi: spirit de acțiune și o anumită disciplină în viață. Toți ideologii extremiști de dreapta îndeamnă la ieșirea din apatie, renunțarea la trândăvie și participarea la lupta pentru ridicarea neamului/etniei/țării/rasei. Desigur, în final, acțiunea spre care extrema dreaptă propunea direcționarea forțelor nu era cea mai fericită, însă dacă acțiunea și disciplina ar fi canalizate în scopuri pozitive, de avans material și spiritual, desigur că rezultatele pot fi de neimaginat.
Vorbind despre punctele pozitive, aș vrea să vă avertizez despre un lucru cu privire la care trebuie să fiți foarte vigilenți dacă veți avea curiozitatea să studiați şi voi extrema dreaptă. Veți găsi dezbătute multe probleme reale în lucrările extremiste de dreapta. De exemplu, umilirea Germaniei și înșelarea Italiei după primul război mondial sau cauza „numerus clausus” pentru care lupta mișcarea studențească românească condusă de Corneliu Zelea-Codreanu și Ion Moța. Sunt situații cu care putem fi de acord. Totuși, soluțiile radicale și reacționare propuse de către extrema dreaptă, bălmăjelile propagandiste, lacrimogene, patriotarde și simpliste ale agitatorilor rasiști, populiști, tradiționaliști şi fanatici, așa cum sunt și în zilele noastre cele ale personajelor care militează împotriva emigranților, a Europei diverse și „ocultei mondiale”, nu reprezintă rezolvarea. Da, extrema dreaptă a surprins și surprinde în continuare foarte clar și riguros anumite probleme reale în societate, mare parte din ele grave, însă în același timp, atât de complexe încât rezolvările sinistru de simpliste, de tipul „X este inamicul, care dacă dispare, totul va fi bine”, nu au cum să soluționeze de fapt nimic. Fiți foarte atenți, dacă intrați în mirajul propagandei extremiste de dreapta, este foarte ușor să începeți să o credeți, să interpretați că într-adevăr, terorismul nu mai este terorism, genocidul nu mai este genocid, ci dimpotrivă, acestea reprezintă acte necesare, eroice, comise pentru apărarea rasei sau a patriei de extincție. Nici să nu porniți de pe poziția că ați fi suficient de „tari” și „imuni” încât să nu cădeți în mrejele acestui tip de propagandă. Nu uitați că figurile reprezentative ale extremei drepte sunt propagandiști cu un talent extraordinar la scris și vorbit, capabili să seducă milioane de oameni, popoare întregi, așa cum au și făcut-o de altfel, deci, dacă vreți și voi să intrați în detalii despre extrema dreaptă, trebuie să o faceți fiind perfect conștienți de acest risc.
Ultimul meu cuvânt pe tema extremei de dreapta este următorul: cu toate că acest material mi-a luat în total 11 luni (studiu, documentare și concepere), fiind cel mai amplu de până acum, atât ca întindere, cât și ca volum de muncă pentru pregătire, ceea ce regăsiți în cuprinsul său este doar o mică parte din ceea ce înseamnă această ideologie și exprimă strict părerea mea, după ce am interacționat cu fenomenul, atât de direct cât mi-a fost mie posibil. Nu trebuie ca opinia mea să fie neapărat și părerea voastră, sunteți liberi să nu fiți de acord cu mine, posibil să fi interpretat eu greșit doctrina, sunt convins că există oameni mult mai documentați ca mine pe această temă.
Ceea ce vreau eu să urmăriți însă, indiferent de convingerile pe care le aveți, este Conștiința, fiindcă nu o concepție filozofică sau politică, nu un anumit sistem social ori economic ne va înălța, ci doar cu mai multă Conștiință vom reuși asta. Niciodată să nu uităm că Realitatea este infinită. Tocmai de aceea, soluțiile în planul limitat, relativ al vieților fiecăruia dintre noi, nu pot fi simpliste, nu pot consta în a păstra doar ceea ce ne avantajează și ne convine, ci pot fi doar complexe, luând în calcul o mulțime de variabile și date de care trebuie să ținem cont. În caz contrar, așa cum se poate observa din chiar studiul extremei de dreapta, vom ajunge să ne rănim, să murim, și posibil chiar, să tragem întreaga lume după noi.
Sursa foto: Getty images
transcendental.com 