Probabil că acum, când parcurgi aceste rânduri, te afli în aceeași încăpere în care ai locuit întreaga viață, în aceeași cameră în care te-ai întors mereu, venind din aceleași locuri pe care le-ai frecventat de sute sau mii de ori. Stai întins în același pat, în aceleași așternuturi, sau tolănit pe același fotoliu, ori pe aceeași canapea, privind în același tavan, perete, ori în același ecran TV sau de telefon, urmărind același program, joc sau aplicație. În jur se aud aceleași zgomote ca dintotdeauna: o mașină trecând pe stradă, trilul unei păsărele sau bocănitul vreunui vecin. Totul pare la fel, mereu, dintotdeauna, ca întotdeauna. Dacă începi să simți asta ești într-un mare pericol, deoarece asta sună a monotonie, ceea ce, mai devreme sau mai târziu îți va crea disconfort, care se va transforma în frustrare, iar în final, urmând această cale, înainte să îți dai seama, te vei trezi afundat cu totul într-o depresie adâncă.

Cum poți evita o asemenea depresie? Ce poți face?

Foarte simplu: trebuie să realizezi că tot ceea ce ți se pare la fel, de fapt, tot timpul este diferit. Trebuie să observi aceste diferențe. „Și ce poate fi diferit când stau întins și privesc în tavan de exemplu? Timpul? Data și ora?” te vei gândi tu acum. Nu, nicidecum. Timpul este o halucinație pe care o ai în colectiv cu ceilalți oameni care te înconjoară. Timpul este doar o invenție. Nu, trebuie să încerci să vezi lucrurile dintr-o altă perspectivă, într-adevăr să observi distincțiile între ceea ce, aparent, ți se pare a fi la fel. Să zicem că afară este soare. Desigur, la câte zile cu soare oi fi trăit până acum nu pare nimic spectaculos în asta, însă totul se schimbă atunci când începi să observi diferențele între exact această zi cu soare și toate celelalte pe care le-ai trăit până acum. Este doar soare sau sunt și nori? Ce forme au norii? Cum se simte temperatura afară? Dar în încăperea ta? Cum este dacă ții fereastra închisă? Dar dacă o deschizi?

Cum te simți tu exact în această zi cu soare? Numai asta să observi, și deja ai descoperit o diferență esențială între această ziua cu soare și oricare alta trăită până acum, fiindcă orice sentiment te-ar încerca, pozitiv sau negativ, cauza sa ar fi diferită de orice alt moment în care același sentiment sau vreunul asemănător, te-ar fi încercat în orice altă zi cu soare a vieții tale. Te poți gândi că de fapt nu  s-a schimbat nimic în sentimentele tale, deoarece cauzele lor sunt aceleași: ești îndrăgostit/ă de aceeași persoană ca și în ultima zi cu soare trăită, ești trist sau furios din același motiv, te simți fericit sau liniștit din aceeași cauză. Totuși, dacă gândești așa, perseverând în monotonie, ceea ce omiți este faptul că TU nu mai ești exact același ca în ultima zi cu soare trăită. De ce? Fiindcă în timpul trecut de atunci și până acum s-au întâmplat niște lucruri, mai mult sau mai puțin importante, dar care, probabil chiar fără să îți dai seama, te-au schimbat. Dragostea ta poate fi mai mult sau mai puțin puternică acum decât era ieri, sau chiar dacă a rămas la fel de puternică în sufletul tău, tocmai pentru că iubești, din dorința de a-i face bine persoanei iubite, a apărut altă prioritate de care să te ocupi, și tot așa se poate întâmpla și cu fericirea, tristețea sau liniștea, pot fi mai mult sau mai puțin puternice azi decât ieri, la fel de puternice dar trecute în plan secund, oricum, în niciun caz exact la fel ca ieri.

Privește cum cade lumina pe obiectele din camera ta. Posibil să ți se pară „wow!”, ceva nemaivăzut, pentru simplul motiv că nu ți-ai luat răgazul să observi aceste detalii până acum. Ascultă sunetele din jur. Probabil vei surprinde trilul unei păsărele nemaiauzit până acum sau mașina ce trece pe stradă și care nu a mai trecut până acum pe sub fereastra ta și nici nu va mai trece vreodată.

Dacă privești la TV, emisiunea preferată, vreun serial sau vreun film, zici că este același lucru, însă dacă nu este vorba de vreo reluare sau de vreun film văzut deja, este de fapt un program nou-nouț, nemaivăzut până acum, acesta fiind de altfel și motivul pentru care îl urmărești. Și chiar dacă te uiți la vreo reluare, toate celelalte elemente diferite ale acestei zile cu soare, fac ca reluarea să fie diferită, fără ca tu măcar să îți dai seama dacă nu ești atent la asta.

Cu atât mai diferit este totul dacă plouă sau ninge: intensitatea, durata precipitațiilor, zgomotul ploii sau al vântului și așa mai departe.

Simplul fapt de a închide ochii, și nimic nu ar fi la fel ca ultima oară când ai  făcut-o, chiar dacă asta s-a întâmplat acum nici un minut. Ar fi diferite gândurile care îți zboară prin minte, ceea ce te fac ele să simți și o mulțime de alte variabile pe care tu, în general, nu le iei niciodată în calcul.

În concluzie, dacă te simți blazat, rutinat, ca și când ai nevoie de altceva, nu uita că viața ta însăși înseamnă altceva în fiecare secundă, iar tot ceea ce trebuie să faci pentru a trăi o aventură continuă, chiar și atunci când stai în camera ta făcând nimic, sau cu ochii închiși, este să acorzi atenție distincțiilor pe care ți le oferă ziua de azi față de ziua de ieri și să te bucuri de ele.

Acest material va fi foarte scurt și se referă mai mult la relativism decât la evoluționism. Despre relativism găsiți mai multe detalii AICI și AICI.

În ultimul timp sunt de-a dreptul fascinat de relativitatea cuvintelor. Nu știu dacă v-ați gândit vreodată la câtă importanță are pentru noi, oamenii, limbajul verbal. Acesta este unul dintre instrumentele pe care le folosim cel mai des pe parcursul vieții. Majoritatea dintre noi, confundăm limbajul verbal cu ceea ce înseamnă comunicarea. Mai mult, cuvintele ne construiesc realitatea care, prin vorbe, este aceeași pentru toți cei care vorbesc aceeași limbă. „Câine”, „copac”, „floare” sau „pod” desemnează aceleași elemente ale mediului înconjurător pentru toți cei care vorbesc limba română. Este imposibil ca cineva să numească podul „pod” și altcineva să îl numească „farfurie”. De aceea, cuvintele ne dau siguranță și certitudine. Trăim cu credința că limbajul verbal este ceva general acceptat de către toată lumea și imposibil de contestat. În ciuda acestor credințe și certitudini pe care le avem cu toții despre cuvinte, acestea intră de fapt în domeniul relativului, nicidecum în cel al absolutului, așa cum ne place celor mai mulți dintre noi să credem.

„Pod” desemnează atât o lucrare de infrastructură, cât și partea superioară a unei case sau un exercițiu fizic. Practic, același cuvânt desemnează mai multe elemente înconjurătoare, această situație fiind denumită „omonimie” în morfologie. Omonimia este un exemplu relevant de relativitate a cuvintelor.

Despre asta va fi vorba de fapt în acest material: relativismul limbajului verbal. Acest subiect, la fel ca toate celelalte de pe acest blog, este extrem de larg, complex și profund, așa că, cel mai probabil, voi mai publica materiale pe această temă. De această dată, vom trata, foarte sumar, un exemplu concret de relativitate a cuvintelor și a modului în care înțelegem să le folosim.

Țin să vă avertizez din start că acest material este unul dintre cele mai îndrăznețe de până acum. Se va putea interpreta că, prin argumentația care urmează, aș contesta toate academiile lingvistice ale lumii. De aceea, vă rog să luați acest material, în primul rând, ca pe un punct de vedere foarte personal și subiectiv, pur și simplu o perspectivă, iar în al doilea rând, ca pe un exercițiu de deschidere radicală a minții pentru noi toți.

Evoluția și progresul

Atât de obișnuiți suntem să folosim aceste două cuvinte ca sinonime, încât subtitlul de mai sus, probabil că multora dintre voi, vi se pare o repetiție imbecilă. De altfel, în orice dicționar pe care l-am verificat, în toate cele trei limbi pe care le cunosc (română – engleză – spaniolă), „evoluție” și „progres” apar ca fiind sinonime.

Să vedem împreună ce înseamnă aceste două cuvinte.

„Evoluție” este un cuvânt care în cultura contemporană este perceput în principal din perspectiva Teoriei Evoluționismului a naturalistului Charles Darwin. Găsiți foarte multe informații despre evoluționism AICI și AICI. Din această perspectivă, a teoriei lui Darwin, evoluția înseamnă schimbarea organismelor vii în sensul ADAPTĂRII acestora la condițiile mediului în care se găsesc. Ca o mică paranteză, evoluționismul se referă de fapt la „supraviețuirea celui mai adaptat”, nicidecum la „supraviețuirea celui mai puternic”, așa cum se reflectă evoluționismul în mentalitatea multora dintre noi. Chiar și în limba engleză, se zice „survival of the fittest” (fittest = cel mai adaptat), nicidecum „survival of the strongest” (strongest = cel mai puternic). Am încheiat paranteza, poate că această analiză va face obiectul părții a patra a seriei mitului Evoluționismului.

„Progres” înseamnă avans, un pas înainte, trecerea de la un nivel inferior la unul superior, modernizare, creșterea performanței, îmbunătățire, perfecționare, creșterea calității.

Acum…

Este evident că ambele concepte, și „evoluția” și „progresul”, implică o schimbare. Însă evoluția/adaptarea, înseamnă mereu o schimbare în sensul de îmbunătățire, modernizare, avans?

Cu alte cuvinte, evoluția/adaptarea înseamnă mereu progres?

Avem atâtea exemple, în natură, în istorie și în viețile fiecăruia dintre noi, că nu este așa.

Să ne gândim la extincția dinozaurilor de acum aproximativ 65 de milioane de ani. La vremea dispariției lor, dinozaurii erau, cel mai probabil, apogeul avansului vieții, niște ființe perfect adaptate condițiilor de viață de atunci, aceste reptile reprezentând speciile predominante pe întreaga planetă, pe uscat, în aer sau în apă. Apoi, la un moment dat, a intervenit un dezastru care le-a cauzat dispariția. În ciuda adaptabilității remarcabile a dinozaurilor, s-a dovedit că aceștia nu erau totuși adaptați unei catastrofe de proporții apocaliptice și urmărilor acesteia. Totuși, viața nu a dispărut în urma dezastrului care a cauzat extincția dinozaurilor. Au rămas tot felul de ființe mici, care erau probabil cele mai vulnerabile și neimportante în era uriașelor reptile, care probabil le vânau și le invadau mediile în care acestea se puteau dezvolta.

Întrebarea care se pune acum este următoarea:

Erau aceste ființe îmbunătățite, perfecționate, mai performante în comparație cu dinozaurii?

Ca să mă fac înțeles, am să mă folosesc de o comparație contemporană. Să ne imaginăm că în era noastră, în care există oameni și șobolani, ar interveni o catastrofă care ar cauza dispariția oamenilor dar nu și a șobolanilor.

Sunt șobolanii ființe mai capabile, performante și îmbunătățite în comparație cu oamenii?

Bineînțeles că nu. Evident, oamenii sunt o specie infinit mai avansată decât șobolanii.

Sunt însă șobolanii mai adaptați ca oamenii?

Dacă ne gândim puțin realizăm că șobolanii pot trăi în orice mediu în care trăiesc oamenii și în plus, spre deosebire de oameni, șobolanii supraviețuiesc și în cele mai insalubre și toxice condiții, se hrănesc, literalmente cu orice, se înmulțesc înfiorător de rapid și au imunitate, probabil la orice boală de pe pământ.

Din nou: sunt șobolanii mai adaptați/evoluați ca oamenii?

Da, cel puțin, din perspectiva din care privim cele două concepte analizate.

Să mai luăm un exemplu. Se consideră că Imperiul Roman s-a desființat în anul 476 d.Hr., iar urmare a acestui eveniment, fostele provincii imperiale au fost invadate masiv de hoarde de barbari sângeroși și sălbatici, populația romanizată a părăsit orașele și a fugit care-încotro din calea sălbaticilor, singurele locuri unde mai exista un gram de cultură erau mânăstirile, analfabetismul atinsese cote alarmante și așa mai departe, încă o dată, un peisaj apocaliptic.

A reprezentat starea de după căderea Imperiului Roman un progres, un avans, o îmbunătățire, o perfecționare față de civilizația antică romană?

Nu, dimpotrivă, prin căderea Imperiului Roman, Europa a regresat cu câteva sute de ani.

A reprezentat însă noua stare a lucrurilor, cu orașe părăsite, analfabetism, barbari și sălbăticie o evoluție?

Desigur, deoarece aceste fapte și acea stare generală a lucrurilor a reprezentat o adaptare la noile condiții de viață de după dispariția Imperiului. Practic, omenirea din fostul Imperiu Roman s-a schimbat în sensul adaptării, adică a evoluat către acea stare de haos, incertitudine, teamă, barbarii și sălbăticie.

Să ne gândim acum la un exemplu la nivel individual. Să zicem că avem un tip putred de bogat, care la un moment dat își pierde toată averea. Boschetar pe stradă, omul nostru ajunge să cerșească și să fure pentru o bucată de pâine.

Reprezintă situația în care ajunge personajul din acest exemplu un progres, un avans, o îmbunătățire pentru el?

Evident, nu.

Este însă această stare o evoluție, adică o adaptare la noile sale condiții de viață, care îi asigură supraviețuirea?

Bineînțeles că da.

Concluzii

Există, desigur, și nenumărate exemple în care evoluția, adaptarea, implică un avans, o îmbunătățire, adică un progres. Acestea însă nu fac obiectul acestui material, așa că nu mă voi referi la ele.

Considerați acest material ca pe un ”tease”, o viziune în profunzime și extrem de amănunțită despre relativitatea limbajului verbal, voi publica într-un material viitor. Așa că, rămâneți alături de mine pentru mai mult.

Sursa foto: GettyImages