Demontarea mitului istoriei neamului românesc

Listen to the audio version (available only in Romanian)

Cine a făcut școala în vremea comunismului sau în zorii democrației, sigur își aduce aminte despre poveștile cu eroii neamului: domnitori viteji, iubitori de neam și de țară, haiduci și țărani răsculați împotriva exploatatorilor, străini sau autohtoni. Eu personal, am făcut grădinița și primele două clase primare într-un oraș situat la granița dintre Ungurime și partea predominant românească a Transilvaniei, dintr-o familie româno-săsească, într-un mediu în care, cel puțin la vremea respectivă, copiii învățau în clase separate, de români și maghiari. Învățătoarea mea, româncă, ne punea în fiecare dimineață, înainte de ore, să intonăm imnul național (eu am prins deja vremea lui „Deșteaptă-te, române!”), cu mâna dreaptă la piept și cu fața nu către stema națională, așa cum cerea protocolul în vigoare atunci de la Minister, ci cu fața în lateral, către patru tablouri, cu Avram Iancu, Horea, Cloșca și Crișan. Probabil că o mare parte dintre cititorii mai tineri, mai ales cei non-ardeleni, nici măcar nu știu cine sunt cele patru personaje enumerate mai sus. Că deh, istoria, mai ales cea predată în școli, este cea pe care ne-o dictează alianțele vremelnice ale conjuncturii epocii, nu neapărat cea adevărată. Contextul actual euro-atlantic face ca anumite personaje ale istoriei noastre, care în epoca „aliatului strategic de la Est” erau glorificate până aproape de dumnezeificare (vă rog să îmi permiteți cuvântul, este extrem de potrivit), încet-încet, acum, în vremea „Marelui Licurici” și a integrării în Europa, să devină nu tocmai „political correct”. Nu mă înțelegeți greșit, și în „epoca de aur” a funcționat la fel, personaje importante, care acum apar în manualele de istorie, lipseau cu desăvârșire de pe firmament pe vremea „Răposatului”.

Întâmplarea face să fiu un tip foarte curios de fel, și pasionat de istorie pe deasupra. Nu doar cea a neamului românesc, ci a umanității per total. De aceea, fără să fac pe interesantul sau atotștiutorul în fața unor „săraci” în cunoștințe despre istorie, am aflat, încet-încet, pe de o parte, că adevărul este cu totul altul decât cel învățat în școală. Învățământul românesc din vremea mea cel puțin, avea, văd acum, un profund caracter șovin și ultranaționalist, paralel de multe ori cu adevărul evenimentelor și personajelor la care se referă. Pe de altă parte, am observat că în realitate, toți oamenii, suntem conectați între noi în mai multe feluri, din Micronezia si Japonia, pana în Alaska și Munții Anzi, și din Scandinavia pana în India și Africa de Sud. Nu la modul că dacii (sau geții, cum preferați) au fost inventatorii Terrei și că pe acest tărâm era buricul Universului. Despre asta însă, altă dată probabil.

De această dată, mă voi referi la prima parte, anume falsificarea intenționată a istoriei care se învață în școli. La fel ca alte neamuri, și noi românii, avem personajele și valorile noastre remarcabile în istorie. Totuși, după o documentare serioasă, făcută cu mintea și inima deschise la modul radical, libere de orice idei inoculate în timpul copilăriei sau căpătate în timp din cultura contemporană, se poate observa că oamenii remarcabili ai istoriei neamului românesc sunt într-adevăr, excepționali. În sensul că regula este exact opusul. De peste 2000 de ani, viețuitorii mioriticului plai carpato-danubiano-pontic s-au dovedit a fi un neam superficial, leneș, trădător, impulsiv și nestatornic. Este momentul oportun să inserez avertismentul obligatoriu pentru acest material:

Ceea ce urmează, citiți doar dacă sunteți pregătiți și dacă apreciați că puteți da dovadă față de voi înșivă de deschidere radicală a minții și perspectivei proprii față de fapte, luate ca atare.

Demontarea mitului civilizației daco-getice

În primul rând, da, daco-geții au avut specificul lor remarcabil: dețineau cunoștințe avansate  pentru acele vremuri în domeniul medicinei, aveau o religie monoteistă, fapt normal în epoca noastră, însă rar întâlnit în antichitate, posibil, unic în Europa antică, fapt ce dovedește o evoluție spirituală deosebită a strămoșilor noștri. L-au avut pe Zamolxis, un Iisus înaintea bine-cunoscutului profet al iudeilor. I-au avut de asemenea pe Deceneu, un mare învățat al epocii sale, care a studiat la Alexandria – cel mai mare centru cultural al Antichității în această parte a lumii (mă refer la Alexandria din Egipt, nu cea din Teleorman) și pe Burebista, întemeietorul unui întins imperiu în Europa antică.

Daco-geții însă au compensat cu metehne pe măsură. Mai multe surse, însă în special Herodot – „părintele istoriei” – care a călătorit pe aceste meleaguri și a constatat personal despre ce este vorba, consemnează despre strămoșii noștri că aveau dispreț față de muncă, cei care leneveau și trăiau din jaf fiind bine văzuți în societate, iar cei care munceau, fiind batjocoriți și ostracizați de comunitate. Tot Herodot ne spune ca daco-geții obișnuiau să își vândă copiii ca și sclavi grecilor, aceasta fiind de fapt și originea cuvântului „get”, prin care această populație era denumită de către greci. Conform A.D. Xenopol, care a studiat cu simț de răspundere scrierile lui Herodot, „get” în limba greacă însemna „sclav care râde de tot ce îl înconjoară”. Mai pe româneasca zilelor noastre, „sclav care face mișto/caterincă de toți și toate”. Ulterior, cuvântul a fost preluat de către romani sub forma „dac”. De asemenea, Herodot ne spune că daco-geților le plăcea foarte mult sa consume alcool.

Primul act notoriu de trădare cunoscut în istoria neamului românesc

Cei care au reușit să schimbe această stare a strămoșilor noștri au fost Burebista și vice-regele său, Marele Preot Deceneu. Prin implementarea unui spirit de cumpătare și disciplină riguroasă, acești doi conducători au transformat neamul dacilor într-un imperiu care domina o mare parte din Europa Centrală și de Sud-Est. Totuși, în pragul unui război iminent cu Republica Romană a lui Cezar, Burebista a fost asasinat în același an ca și rivalul său…nu de către romani sau de vreun alt inamic, ci de către cei mai apropiați și de încredere generali ai săi.

Demontarea mitului hărniciei neamului romanesc…

…de către nimeni altul decât marele cărturar european, Dimitrie Cantemir. Probabil că mulți cititori, îl cunoașteți ca denumire a unei instituții de învățământ privată. De fapt, Dimitrie Cantemir a fost domnitor al Moldovei. În plan politic, nu s-a remarcat altcumva decât ca ultimul monarh „pământean” (autohton, român) al Moldovei înaintea instaurării epocii fanariote pe acest teritoriu, și ca primul conducător român care a stabilit relații diplomatice și militare serioase cu Rusia, fiind aliat al țarului Petru cel Mare. Modul în care însă, din punctul meu de vedere, s-a remarcat acest personaj, este ca erudit al vremii sale. Printre multe altele, lucrarea sa „Descrierea Moldovei”, este o capodoperă științifică, atingând, într-un număr surprinzător de mic de pagini, toate aspectele care țin de Moldova: istorie, economie și comerț, limbă, geografie, floră și faună, politică și obiceiuri. În cuprinsul acestei lucrări, Dimitrie Cantemir dedică un întreg capitol năravului moldovenilor. Fără a fi prea blând cu concetățenii săi, din dorința auto-declarată că ascunderea defectelor în favoarea exagerării calităților, nu poate decât să dăuneze neamului moldovenesc, Dimitrie Cantemir ne scrie că moldovenii au dispreț față de muncă și negustorie, acesta fiind motivul pentru care comerț în Moldova făceau doar turcii, grecii și armenii, care cumpărau produse de la moldoveni pe nimic, și le vindeau la supra-preț în Istanbul și alte cetăți din Europa. Cărturarul scrie și că moldovenilor le plăcea să bea mult alcool, câteodată toată noaptea, până „dau pe din-afară”, în special celor din Țara de Jos (actualele județe Bacău, Vaslui și Vrancea). În acest sens, eruditul amintește și un episod în care, pe podul de peste Milcov (granița la acel moment între Moldova și Muntenia), un moldovean și un muntean s-au luat la întrecere, care rezistă mai mult la băutură. Cărturarul consemnează că moldoveanul l-a lăsat lat de beție pe muntean, iar ca și răsplată a performanței sale în ale băuturii, domnitorul Moldovei de la acea vreme l-a ridicat pe respectivul „campion” la rangul de boier. De asemenea, Cantemir ne scrie că țăranii moldoveni nu prea își lucrează pământul, ei mulțumindu-se doar cu a culege ceea ce crește natural pe ogoare. Din respectivele recolte, ei își plăteau dările la stăpânire, iar din ceea ce rămânea, trăiau ei și familiile lor. Cantemir își încheie capitolul despre năravurile moldovenilor concluzionând că aceștia ar fi cel mai sărac popor din lume, dacă nu ar fi salvați de bogăția naturală a pământului țării.

Mi-e greu să nu rememorez acum faptul că la școală, am învățat despre „Descrierea Moldovei” și la istorie, și la literatură, însă doar un paragraf în care se descria ce frumoasă și bogată este Țara Moldovei. Nimic despre partea cu năravurile autohtonilor. Mai mult, cu motivația primirii unei note mari, și sub sancțiunea unei note mici, am fost obligat să scriu caligrafic și să învăț pe de rost respectivul paragraf.  

Altă dovadă asemănătoare a „hărniciei” neamului românesc se poate intui din episodul colonizării cu etnici germani în sudul și estul Transilvaniei. Regii unguri, din dorința de apărare a granițelor Transilvaniei, au adus în zonele de frontieră pe Cavalerii Teutoni, proaspăt întorși de pe meleagurile Cruciadelor. Aceștia au construit mai multe cetăți și biserici fortificate, în special în zona de azi a Brașovului (Țara Bârsei). Mereu mi s-a părut interesant, de ce regii unguri și Cavalerii Teutoni au simțit nevoia să aducă în Transilvania muncitori și meșteșugari străini, cât timp acest teritoriu era locuit pe întreg cuprinsul său. Ținând cont de ceea ce ne scriu Herodot și Dimitrie Cantemir despre năravurile autohtonilor, se poate intui rațiunea deciziei lor.

Alt exemplu se poate vedea vizitând muzeele din fostele centre comerciale săsești ale Transilvaniei: Brașov, Sibiu, Sighișoara, Mediaș sau Codlea. În aceste muzee, se poate vedea că negustorii sași aveau o imensă forță și influență economică în zonă, având privilegii și drepturi preferențiale de a exercita comerț în toată Europa și până departe, în Orient. Prin intermediul lor au ajuns pe aceste meleaguri atât produsele originare din coloniile europene ale Americilor, cât și postavuri, mătăsuri, arme și mirodenii din Asia. Se poate observa din exponatele muzeelor că principalii clienți ai negustorilor sași transilvăneni, erau domnitorii și boierii munteni și moldoveni. Dacă ne uităm pe o hartă, putem vedea că, pentru a ajunge de oriunde din Orient în orice loc din Transilvania, o marfă trebuia să treacă întâi prin Moldova și/sau Muntenia. Însă să nu uităm că locuitorii celor două țări disprețuiau negoțul, astfel că cineva trebuia să îl facă și pe aceste meleaguri. Presupun, la supra-preț. Iată o posibilă explicație a prosperității tuturor așezărilor săsești din Transilvania, spre deosebire de majoritatea celorlalte așezări din Țările Române.

Trădarea – o realitate, nu un mit în istoria și cultura neamului românesc

Pe lângă exemplul lui Burebista, studiind istoria neamului românesc, se poate observa că, aproape toți cei care au vrut sa schimbe ceva, nu și-au putut desăvârși planurile, din cauza unei trădări, venită de multe ori din partea celor mai apropiați aliați, aproape întotdeauna, români. Foarte pe scurt, iată câteva exemple:

Vlad Dracul (domnitor al Munteniei, fiul lui Mircea cel Bătrân, tatăl lui Vlad Țepeș, trădat și ucis împreună cu fiul său mai mare, Mircea, de către boierii munteni, de față cu fiul său mai mic, Vlad, devenit ulterior Țepeș)  

Vlad Țepeș (trădat și asasinat de către boierii munteni)

Ion Vodă cel Cumplit (domnitor al Moldovei, trădat și dat pe mâna turcilor de boierii moldoveni, cumpărați cu un pumn de galbeni)

Radu de la Afumați (domnitor al Munteniei, trădat și asasinat de către boierii munteni)

Mihai Viteazul (trădat și decapitat în propria tabără, de către aliații săi)

Horea (conducătorul revoltei țărănești transilvănene din iarna anilor 1784 – 1785, trădat și prins de austrieci cu ajutorul unor  apropiați, printre care și un nepot de-al său, cumpărați cu un pumn de galbeni)

Tudor Vladimirescu (conducătorul Revoluției de la 1821 din Muntenia, trădat de către aliații săi)

Alexandru Ioan Cuza (îndepărtat de la conducere și exilat de către colegii și prietenii săi revoluționari de la 1848)

Ion Antonescu (judecat și condamnat la moarte în urma unei alianțe între partidele românești de dreapta – PNL și PNȚ, și Partidul Comunist Român, „pe val” în acel moment ulterior insurecției de la 1944)

Regele Mihai I (obligat să abdice și exilat de către liderii comuniști români ai vremii, la comanda Moscovei bolșevice)

Nicolae Ceaușescu (judecat într-un simulacru de proces și executat de către cei care sunt cunoscuți astăzi ca fiind „eșalonul 2 al Partidului Comunist Român”).

Însăși tradiția noastră populară surprinde foarte bine această caracteristică a neamului românesc în balada „Miorița”, lucrare pe care, atunci când eram eu la școală, am studiat-o aproape jumătate de semestru la orele de literatură. Nu vreau să fiu înțeles greșit, balada este o capodoperă, mai ales datorită faptului că reprezintă probabil cea mai bună captare a spiritului egoist, invidios și foarte capabil de trădare al românilor. În esență, este vorba despre trei ciobani români, dintre care doi complotează împotriva celui de al treilea, să îl omoare fiindcă are o turmă de oi mai mare și mai bogată decât ale lor. Pe scurt, să nu moară capra vecinului…mai bine să moară vecinul, ca să pot să îi iau turma.

Demontarea mitului vitejiei și sacrificiului poporului și domnitorilor români pentru pământ și țară

Una dintre cele mai mari revelații pe care le-am avut în materie de istorie, și falsificarea cu bună-știință a acesteia în manuale, este în legătură cu practica milenară, cunoscută de pe vremea dacilor, cum că atât strămoșii noștri, cât și românii, atunci când venea dușmanul, pârjoleau holdele bogate de culturi muncite îndelung de către țărani, otrăveau fântânile, și se retrăgeau la munte până când trecea pericolul. Toate bune și frumoase, până compari această practică cu cea a altor popoare. Nu vei găsi asemenea practici în istoria Japoniei sau a Germaniei, spre exemplu. Explicația acestei strategii de apărare a românilor nu are nimic de a face cu patriotismul și sacrificiul pentru pământ și țară. De fapt, toate sursele arată că acest teritoriu a fost și este într-adevăr binecuvântat din punct de vedere al resurselor naturale de orice fel. Nu la modul exagerat, că nu exista țară mai bogată pe planetă (de altfel, o asemenea enormitate nici măcar în învățământul comunist nu cred că se promova), însă raportat la suprafața relativ mică a țării, studiind acest aspect, ajungi la concluzia că, în afară de pietre prețioase, pe teritoriul României, se găsește orice: cărbuni, gaze naturale, petrol, aur și alte metale prețioase, uraniu, sare, păduri etc. În special, sol extrem de roditor. Putem verifica asta chiar noi. Într-o zi însorită de vară, dacă ne facem curaj să ne lăsăm mașina în parcare, să facem o plimbare prin oraș și să ne ridicăm ochii din telefoane încercând să observăm ceea ce ne înconjoară, vom observa că, în multe locuri, ca din senin, există tot felul de pomi fructiferi: meri, vișini, cireși, caiși, corcoduși etc. Din acest punct de vedere, România este genul de loc în care trebuie doar să întinzi mâna și să iei. Judecând după surse, se pare că așa a fost dintotdeauna. Revenind la „eroismul” neamului, de fapt, pârjolirea holdelor nu reprezintă un sacrificiu, ci dimpotrivă, un lux pe care locuitorii acestor meleaguri și l-au permis dintotdeauna, spre deosebire de alții. Dacii, și mai târziu românii, își pârjoleau culturile, fiindcă știau că acestea se vor reface fără prea mult efort din partea lor. Astfel, această metodă s-a împământenit ca cea mai la îndemână pentru a face față atacurilor inamice. Așa cum aminteam mai sus, alte popoare, ca germanii sau japonezii de exemplu, nu practicau ca și tactică de apărare împotriva inamicilor pârjolirea culturilor, fiindcă pe teritoriul lor, din cauza resurselor naturale sărace, agricultura în sine era un lux, rod al muncii susținute a oamenilor. Culturile în țări ca Germania sau Japonia, erau apărate cu prețul vieții. A se vedea de asemenea că această caracteristică se menține ca și regulă pe planetă: popoarele care trăiesc în țări bogate ca și resurse naturale sunt sărace, iar popoarele țărilor cele mai sărace în resurse naturale, sunt cele mai avansate. Interesantă legătură între om și natura mediului în care acesta se dezvoltă, nu? Și mai interesant, paradoxul. În realitate, nu este niciun paradox. Este evident că cei care beneficiază de resurse mai multe, nu vor fi obligați să muncească și să performeze atât de mult ca cei care beneficiază de resurse mai puține.

Despre domnitorii viteji ai neamului, tot ce pot spune este că aceștia au fost folosiți de-a lungul timpului ca imagini care să modeleze educația și cultura poporului, în acord cu interesele regimului. Promovarea anumitor personaje a fost exagerată, altele, probabil la fel sau chiar mai importante, au fost minimalizate ori date uitării.

Fără a minimaliza importanța pe care au avut-o în istoria românilor sau cea europeană, există câteva personaje pe care, strict de dragul adevărului, și ca o formă de respect pentru memoria lor și pentru noi toți, simt nevoia să îi „demontez”. În primul rând, nu trebuie să uităm că  niciodată nu este vorba doar despre un popor sau despre conducătorul lui. Toți facem parte, întotdeauna,  dintr-un peisaj complex, în care fiecare națiune și fiecare lider de stat are interesele sale proprii pe care, fie pe cale pașnică, fie prin război, va încerca să și le atingă. La fel ca și în ziua de azi, conducătorii din trecut au încercat sa își păstreze puterea cu orice preț. Niciunul nu a considerat vreodată că puterea și poziția pe care o deține ar fi nelegitimă. Niciunul nu a luat vreodată în considerare faptul că probabil ar fi mai bine să se retragă și să lase pe alții mai bine pregătiți în locul lor.

Decebal nu s-a luptat cu Traian de dragul poporului dac, ci în orgoliul său, a făcut tot ce a putut pentru a își menține poziția de rege. În final, într-un act de orgoliu și egoism suprem, s-a sinucis, pentru a nu ajunge sclav sau obiect al batjocurii la Roma.

Mihai Viteazul a înfăptuit unirea de la 1600 – 1601 nu dintr-un sentiment de conștiință națională, ci strict pentru a își menține domnia în țara lui. La vremea respectivă, Muntenia făcea parte dintr-o alianță antiotomană numită Liga Sfântă, iar la un moment dat, lui Mihai i s-a spus de către aliații săi mai puternici că își va menține domnia dacă va uni toate țările românești sub sceptrul său, într-un regat care să apere creștinătatea de turci. Dovada că Mihai a înfăptuit unirea în primul rând din orgoliu personal constă în faptul că, și atunci, ca și acum, războiul costa bani și alte resurse materiale. Pentru a-și finanța războaiele, Mihai a luat cea mai dezastruoasă măsură luată vreodată de un monarh român: legarea țăranilor de glie, ceea ce îi transforma în sclavi aflați totalmente la dispoziția boierilor. Să nu mai vorbim despre dezastrul economic care a însemnat unirea țărilor românești. „Unire cu orice preț, să îmi păstrez tronul” – cel mai probabil, acesta este interesul care l-a animat pe Mihai Viteazul, sub nicio formă, din faptele lui, nu se poate trage concluzia că a făcut-o pentru binele poporului. Din contră, unirea, la acea vreme, a fost o catastrofă economică și socială pentru popor.  

Vlad Țepeș nu s-a luptat cu turcii și nu a instaurat regimul de teroare faimos deja până peste granițele României, dintr-un sentiment de patriotism. Așa a știut el mai bine, din poziția sa de monarh absolut, să își mențină puterea, prin intimidarea dușmanilor interni și externi.

Mai sunt nenumărate alte exemple: Ion Vodă cel Cumplit, Radu de la Afumați, toți au înfăptuit într-adevăr, fapte de eroism, însă nu în primul rând pentru țară și neam, ci pentru propriul orgoliu și pentru menținerea propriei poziții. Pe lângă dezastrul economic pe care l-au reprezentat domniile fiecăruia dintre aceste personaje, trebuie luat în calcul și faptul că, de multe ori, când nu mai era nicio șansă, fiecare dintre acești domnitori încheia pace și plătea tribut turcilor sau recunoștea vasalitatea vreunui monarh occidental (maghiar sau polonez). În  cazul celor care au perseverat în nesupunere, au încheiat boierii pacea în locul lor, iar eroii au sfârșit trădați și asasinați.

Demontarea mascaradei conflictului româno-maghiar pe tema Ardealului

Probabil unul dintre cele mai artificiale conflicte etnice din istorie este cel între români și maghiari pe tema Ardealului. Nu mă voi referi aici la arhicunoscuta argumentație cu privire la cine a fost primul pe teritoriul Ardealului. Pentru început, câteva cuvinte despre unguri.

O mare minciună, învățată din falsificarea istoriei Ungariei de către maghiari, și preluată din ignoranță de către români, este aceea că ungurii sunt urmașii hunilor. Nimic mai fals de atât. Hunii erau neam turcic, originar din stepele Asiei, înrudit cu turcii și cu tătarii. Ungurii sunt un neam cu origine încă incertă, cel mai probabil, din zona Munților Urali, în Rusia de astăzi. Pe aceasta filieră, ungurii ar aparține neamurilor denumite fino-ugrice, fiind înrudiți din punct de vedere etnic și lingvistic cu finlandezii și estonienii. Nimeni nu știe încă ce a determinat ungurii sa migreze atât de la sud de locurile lor de baștină. Fie că ne place sau nu, trebuie sa fim corecți  și să recunoaștem lucrurile pentru care ungurii sunt un neam realmente remarcabil. Maghiarii sunt cei care au decretat prima constituție cu caracter democratic cunoscută în istoria omenirii, aceasta, pe doua niveluri. Primul nivel: românii și slavii, în Evul Mediu, aveau o modalitate de succesiune la tron diferită de cea a monarhiilor occidentale. Urmașul monarhului en titre nu trebuia neapărat să fie fiul sau ruda cea mai apropiată de sex masculin a acestuia, ci trebuia să fie nobil autohton (boier) ales de un sfat al nobililor. Suficient de democratic pentru epoca medievală. Ungurii, urmând această inspirație, au făcut un pas înainte, stabilindu-și regula că poate accede la tron oricine care este ales de un sfat al nobililor și care are rang nobiliar. Candidații la tron nu trebuiau sa fie neapărat unguri. Aceasta este explicația pentru care, în aproape toată istoria lor, ungurii nu prea au avut regi unguri, ci italieni, francezi, slovaci, nemți, polonezi și români. Al doilea nivel al caracterului democratic al constituției medievale maghiare este acela că erau anumite probleme în care regele nu putea decide până când nu consulta întâi poporul. Cu alte cuvinte, este probabil primul caz cunoscut în istorie de referendum legiferat. Să ținem cont că aceasta se întâmpla într-o eră medievală, în care regula în organizarea de stat era absolutismul monarhic, ceea ce însemna că monarhul, oricum s-ar fi numit el, era considerat ca fiind trimisul lui Dumnezeu pe Pământ și avea drept de viață și de moarte asupra tuturor cetățenilor națiunii conduse.

Revenind la conflictul având ca miză Ardealul, atunci când ocuparea Transilvaniei s-a încheiat, regii unguri au dat autohtonilor, nobili sau nu, două variante: ori trec la catolicism, se maghiarizează și își păstrează pământurile și titlurile nobiliare (dacă acestea existau), ori rămân la credința și tradiția strămoșească, caz în care își pierdeau și proprietățile, și titlurile nobiliare. Unii au ales sa își păstreze titlurile și averile, iar cei mai mulți au considerat că tradiția și credința strămoșească sunt cea mai mare avere, pierzând tot și fiind aruncați în iobăgie. Marea minciună intervine atunci când se afirmă că ungurii au asuprit românii din Transilvania. De fapt, acei nobili unguri (grofi) care au asuprit și exploatat românii din Transilvania pentru sute de ani, au fost foarte mulți români maghiarizați, răsplătiți cu proprietăți și titluri nobiliare pentru că au trecut la catolicism, nu unguri din Ungaria. Destul de greu de „înghițit pastilă asta”, însă aceasta era o practică frecventă pe întreg teritoriul regatului Ungariei. Acest stat, în perioada sa de glorie, a cuprins mai multe teritorii, inclusiv din Slovacia, Croația, Slovenia, Ucraina sau Serbia. Peste tot s-a procedat la fel ca în Transilvania, autohtonii care au acceptat târgul regatului stăpânitor, căpătând funcții foarte importante în stat, de exemplu, familia Rákóczi (de origine slovaci), care au dat regi ai Ungariei și voievozi ai Transilvaniei, sau familia Corvinilor (Hunyad în maghiară, români de posibilă origine sârbă), care a dat un voievod al Transilvaniei – regent al Ungariei si un rege al țării.

Personaje importante din istoria neamului, date uitării

Probabil că, datorită faptului că oamenii care își văd de treabă sunt cei mai neinteresanți, există câteva personaje care sunt date uitării în manualele de istorie.

În ordine cronologică, primul este domnitorul Moldovei, Alexandru cel Bun. Acesta nu a iubit războiul, ci a luptat toată domnia sa pentru o politică externă de succes pe cale diplomatică și dezvoltarea economică și socială a țării. Din punct de vedere militar, a avut o singură confruntare cu turcii (prima între otomani și moldoveni), spre sfârșitul domniei, care s-a soldat cu înfrângerea moldovenilor și obligarea acestora la plata unui tribut. Dat fiind însă că Moldova era deja o țară dezvoltată economic, nimeni nu a suferit prea mult din cauza plății acelui tribut.

Omologul în Muntenia al lui Alexandru cel Bun a fost domnitorul Radu cel Mare, care a trăit cu aproximativ 100 de ani după voievodul moldovean. Acesta, printr-o briliantă politică externă, a încheiat tratate de alianță politică, militară și comercială cu toate marile puteri regionale ale vremii (Ungaria, Polonia și Imperiul Otoman), ajungând în situația de a fi apărat de toți împotriva tuturor. Tot timpul domniei sale a fost un domnitor supus, care a plătit tribut turcilor și a jurat credință și vasalitate monarhilor puternici cu care s-a învecinat. Prin această abordare însă, a asigurat o perioadă relativ lungă de pace, care a permis dezvoltarea fără precedent a Munteniei, înflorirea meșteșugurilor și a comerțului. Dovadă stau donațiile exorbitante pe care Radu cel Mare și-a permis să le facă mai multor biserici ortodoxe din Grecia și Serbia.

Aproximativ contemporan cu Radu cel Mare este regele român al Ungariei, Matei Corvin (Mátyás Rex sau Mátyás Király în maghiară), un exemplu pozitiv de nobil provenit dintr-o familie românească trecută la catolicism și maghiarizată. Din păcate, un rege cu importanță europeană de talia lui Matei Corvin, din cauza orgoliilor ultranaționaliste, riscă să fie dat uitării, atât în istoria Ungariei, cât și în cea a României. Dacă este amintit, aceasta se face în scopul satisfacerii și re-confirmării orgoliului ultranaționalist, maghiar sau român, fiecare parte arogându-și-l din această cauză, nicidecum pentru adevărata sa valoare. Personal, Matei Corvin mi se pare un personaj excepțional, nu neapărat datorită evoluției sale politice (destul de încărcată de evenimente, unele interpretabile), ci mai mult datorită faptului că fost un mare susținător al științei și artei. Matei este cel care a adus Renașterea pe meleagurile Ungariei, Budapesta devenind în vremea sa unul dintre cele mai importante centre culturale ale Europei, cu un observator astronomic și cu cea mai mare bibliotecă din Europa la acea vreme, un pol de atracție pentru artiștii și arhitecții italieni renascentiști.

Gabriel Bethlen, principe al Transilvaniei la puțin timp după moartea lui Mihai Viteazul, a dat dovadă de o toleranță religioasă nemaiîntâlnită nicăieri până atunci, în special în acea epocă de războaie religioase, o toleranță comparabilă cu nivelul existent și legiferat astăzi în toate țările așa-zis civilizate, care tolerează, legalmente și nu numai, libertatea religioasă sau minoritățile sexuale.

Constantin Mavrocordat, domnitor fanariot, aservit turcilor, care a condus de mai multe ori, atât în Muntenia, cât și în Moldova, a domnit în epoca iluministă, fiind singurul monarh considerat „luminat” în istoria Țărilor Române. El este cel care a desființat iobăgia în Muntenia și în Moldova, a scutit poporul celor două țări de o mulțime de taxe și a încercat să ridice nivelul populației prin cultură și educație. Mai mult, deși era de origine străin, a fost un promotor al folosirii limbii române în biserică, administrație și învățământ. La fel ca toți ceilalți monarhi luminați contemporani ai epocii sale, în timpul său, a fost privit ca un conducător rău, aducător de haos și disperare, distrugător al lumii și orânduirilor cunoscute până atunci. Mult timp după, omenirea a înțeles caracterul avansat al guvernării și măsurilor luate de către monarhii luminați la vremea lor.

Tudor Vladimirescu este conducătorul Revoluției de la 1821, moment care a marcat sfârșitul epocii medievale in Țările Române și începutul epocii capitaliste pe aceste meleaguri. A se ține seama că Europa Occidentală trecuse la acest nivel cu aproape 300 de ani în urmă. Da, nu este ceva recent faptul că românii au fost mereu mai în urmă, iar progresul pentru ei nu a fost un proces relativ rapid, ci unul extraordinar de lent și greoi.

Demontarea mitului visului de unitate națională al românilor

Am observat că, atât unirea lui Mihai Viteazul, cât și Marea Unire de la 1918, sunt considerate ca fiind cele mai importante momente din istoria neamului românesc din cauza unirii în sine petrecută în aceste două momente, nu datorită vreunui progres imediat, rapid și remarcabil, social și/sau economic în viața oamenilor, survenit direct din cauza și în urma acestor evenimente. Aceste două momente sunt cele mai importante din istoria neamului românesc fiindcă unirea este visul milenar al poporului român. Mihai Viteazul este cel mai important monarh medieval al poporului, fiindcă a înfăptuit pentru prima oară acest vis. Nu contează dezastrul social și economic lăsat în urmă. Oare unirea sa fie visul românilor? Sa vedem puțin faptele.

Românii, am fost uniți într-o singură țară pentru mai puțin de 30 de ani în toată istoria noastră. Momentan, sunt două țări românești, fără întrevederea, chiar și într-un viitor foarte îndepărtat, a posibilității de unire. Tradițional vorbind, românii din patria de baștină emigrează care-încotro, fiecare având motivele lui, momentan, Diaspora românească fiind de aproximativ 4 milioane de oameni și în creștere. Au fost nenumărate momentele în care Țările Române s-au dușmănit și au avut războaie între ele.

Nimeni nu neagă existența conștiinței identității de limbă și de neam a românilor, însă aceasta este ceva diferit de arzătoarea așa-zisă dorință de unitate națională a românilor dintotdeauna, dorință pe care faptele și evenimentele petrecute de-a lungul timpului nu o probează în niciun mod.    

Concluzii

Așa cum se poate vedea din toate cele de mai sus, conducătorii aserviți puterilor străine sau străini nu au fost neapărat rău-intenționați. De asemenea, conducătorii români și luptători pentru libertate, nu au fost neapărat bine-intenționați, sau cel puțin, motivația luptei lor nu a fost neapărat libertatea, unitatea poporului român sau dragostea față de neam și pământul strămoșesc. Privind strict faptele, fără nicio interpretare sau ideologie indusă, este posibil ca unitatea națională să nu fie visul și obiectivul suprem ale neamului românesc.

Prin acest material, nu doresc să dau „apă la moară” nimănui. Nici conservatorilor și ultranaționaliștilor, care ar găsi în acest material un nou motiv de critici vehemente, nici progresiștilor, care ar vedea în rândurile de mai sus încă o confirmare că în final, ei au dreptate. De fapt, nici măcar nu este vorba despre a avea dreptate sau nu, despre faptul că un anumit moment sau personaj din istorie a fost rău sau bun. Deschiderea radicală a minții și inimii despre care vorbeam la început se referă în realitate la:

Acceptarea faptului că neamul românesc și istoria noastră sunt ceea ce sunt și nimic altceva. Fiecare ființă vie, inclusiv oamenii, fie ca indivizi, fie ca și comunități mici sau națiuni, au făcut, fac și vor face orice este necesar ca să supraviețuiască, și au făcut, fac și vor face ceea ce știu ei mai bine pentru a supraviețui cu orice preț, în mediul care le este dat. Foarte important este să vedem, să acceptăm și faptul că orice ne servește propriei supraviețuiri sau propriilor interese este bun, drept și corect, iar tot ceea ce se împotrivește supraviețuirii și intereselor noastre este rău și injust. În realitate, sunt prea puțini cei cărora le pasă de adevăr, dreptate și corectitudine, întotdeauna, noi, oamenii, vom fi părtinitori și vom interpreta o situație, inconștient, în sensul favorabil nouă. Adevărul, corectitudinea și dreptatea vor fi reprezentate de tot ceea ce ne servește interesele și propria supraviețuire. Perspectiva limitată și mică a fiecăruia dintre noi, ca oameni, nu ne va permite niciodată să luăm în calcul ceea ce reprezintă de fapt adevăr, corectitudine și dreptate, fiindcă asta poate însemna, uneori, înlăturarea noastră din ecuație. Iar noi, niciodată nu vom accepta asta. Sună dur și urât, însă de fapt, nu este nimic rău sau bun în asta, toți oamenii procedează așa. Ceea ce putem face însă este să conștientizăm toate acestea, să ni le asumăm, și de ce nu, să ni le limităm. Am divagat însă destul de la subiect, despre toate acestea, cu altă ocazie.

Esențial de reținut că, atunci când mă refer la „supraviețuire”, nu mă refer atât la aspectul biologic al noțiunii, cât la supraviețuirea orgoliului și a propriei identități, care poate fi un sentiment, câteodată, mult mai puternic decât supraviețuirea fizică, din punct de vedere biologic și fiziologic. Știm cu toții exemple de martiri și eroi care și-au sacrificat viața pentru satisfacerea acestui orgoliu si identități. Din această perspectivă, gestul martiriului unui erou glorificat de generații întregi, poate că nu reprezintă altceva decât un gest de egoism suprem, nu neapărat un gest total dezinteresat, făcut pentru binele celorlalți. Martiriul este un act foarte interpretabil, care trebuie privit din perspectiva motivației celui care îl face, înainte de a-l cataloga ca fiind un act care merită să fie amintit timp de generații întregi, sau nu.

Puteți vedea acum puțin măcar din ceea ce înseamnă bătălia dintotdeauna a speciei noastre și la ce se reduce totul?

Dacii, și mai târziu românii își pârjoleau culturile fiindcă aceasta era strategia lor de apărare cea mai la îndemână în fața inamicilor, dată fiind bogăția pământului pe care trăiau. Moldovenii nu practicau comerțul și meșteșugurile precum nemții și alte popoare din același motiv: bogăția pământului și a resurselor naturale ale țării în care trăiau nu îi obliga să ia în calcul prea mult oportunitatea unor asemenea activități, așa cum mulți copii proveniți din familii bogate nu au motivația să depună prea multe eforturi pentru asigurarea unui viitor mai bun, atât timp cât viitorul lor este deja asigurat. Fără a fi în situația de a depune prea multe eforturi, evident, și dezvoltarea personală, va fi pe măsură. Același fenomen s-a petrecut cu moldovenii și cu românii, per total.

Mihai Viteazul, Vlad Țepeș, Ion Vodă cel Cumplit, Radu de la Afumați, Decebal și toți ceilalți conducători eroi ai neamului, da, au făcut fapte memorabile, însă nu au făcut-o pentru popor, ci în primul rând, pentru ei înșiși și pentru menținerea pozițiilor deținute, pe care nici nu concepeau că le-ar putea pierde, pe care le vedeau ca niște drepturi legitime și firești ale lor în acele epoci. Dacă facem exercițiul de imaginație de a ne pune pentru un moment în locul lor, ca monarhi medievali sau antici, „unșii” lui Dumnezeu sau ai lui Zamolxis pe Pământ, ființe semi-divine, cu drept de viață și de moarte asupra populației unei țări, probabil că nici noi nu am accepta atât de ușor sa renunțăm la a fi regi peste o țară. Probabil că și noi am fi dispuși să rămânem într-o asemenea poziție, cu prețul pierderii oricâtor vieți ar fi necesar, probabil, inclusiv a noastră.

Ungurii, austriecii, rușii, hunii, tătarii, turcii, romanii, și toate celelalte popoare cuceritoare de alte popoare care au existat vreodată în istorie, nu au cucerit alte teritorii, în primul rând, de dragul de a le cuceri, ci datorită faptului că resursele teritoriului propriu, la un moment dat, nu au mai fost suficiente supraviețuirii, fie din cauza epuizării acestora, fie din cauza înmulțirii populației peste posibilitățile naturale ale teritoriului pe care trăia respectivul popor.

Românii catolicizați și maghiarizați în Transilvania nu s-au catolicizat și maghiarizat din alt motiv decât exact pentru prezervarea pământurilor și drepturilor strămoșești. Din această perspectivă, cine a ținut mai mult la moștenirea străbunilor? cei care au preferat să plece în iobăgie păstrându-și religia ortodoxă și limba strămoșească, sau cei care au preferat să își păstreze pământul și moștenirea, în schimbul trecerii la un nume străin, învățării unei limbi străine și trecerii la o religie care, până la urmă, tot o variațiune a creștinismului este?  Cu alte cuvinte, cine a fost mai patriot? În locul oamenilor care s-au aflat în acele situații, oare noi, ce am fi ales?

Grofii din Transilvania, români maghiarizați sau unguri autentici, nu au asuprit iobagii români din ură sau dușmănie. Trebuie să înțelegem că în Evul Mediu nu existau contracte de muncă înregistrate în Revisal, sindicate sau reglementări care să cuprindă drepturi, minime măcar, ale muncitorilor, așa cum suntem noi obișnuiți acum. În acele vremuri existau doar nobili și supuși, asupra cărora nobilii aveau drept de viață și de moarte. În acea epocă, nu exista alta cale de supraviețuire. Nimeni, nici nobil, nici iobag, nu concepea altă variantă de orânduire socială, așa cum în societatea zilelor noastre, nimeni nu concepe să presteze o muncă fără a primi în schimb un salariu și respectarea unor minime drepturi. Acesta era firescul acelor vremuri, nu doar în Țările Române, ci în întreaga Europă. Oare cât de productiv poate fi ca, în secolul XXI, sa menținem mândrii, afinități sau dușmănii etnice, pe baza unor principii, mentalități și fapte petrecute în Evul Mediu?

Chiar și falsificatorii contemporani ai istoriei, au falsificat-o și o falsifică în continuare nu de dragul de a ne induce pe noi în eroare, dimpotrivă, ei consideră că prin această falsificare, prin inocularea unui spirit ultra sau antinaționalist, fac bine, în contextul regimului aflat la putere, acela fiind tipul de cultură și mentalitate care trebuie să fie inoculate populației. De ce? Tot pentru supraviețuirea regimului și a sistemului, chiar cu prețul predării în școli a unor minciuni ca și adevăruri, deoarece niciun sistem și niciun regim, la fel ca niciun conducător, nu va considera vreodată că este nelegitim sau că există vreun sistem sau vreun regim superior lui sau mai bun ca el. Astfel, bineînțeles că este perfect justificată interpretarea și prezentarea istoriei în varianta cât mai favorabilă sistemului și regimului en titre. Gândiți-vă ce ar însemna să se predea în școli faptul că unitatea națională nu este neapărat un obiectiv fundamental al românilor. Probabil că țara s-ar dezmembra destul de repede. Ar fi așa mai bine? În realitate, acest subiect este mult mai sensibil decât ne închipuim noi. În realitate, ceea ce ar trebui să facem este să renunțăm la a privi lucrurile din prisma dogmelor și prejudecăților și să fim cât mai conștienți posibil de ceea ce este adevărat. Când ajungem în acest punct, putem decide, și dacă adevărul descoperit ne indică faptul că e mai bine, de exemplu, să rămânem statul național unitar care suntem acum, să rămânem așa. Dacă adevărul ne indică contrariul, ar trebui să urmăm această cale. Problema este că sunt prea puțini cei care ar vrea să „muște glonțul” și să își asume o asemenea abordare.

În fine, deschiderea radicală a minții și a inimii în legătură cu acest material presupune a înceta să ne ascundem după degete. Înseamnă să acceptăm faptul că și noi, ca și cetățeni, mereu vom susține sau vom critica un anumit sistem, regim, conducător, tip de mentalitate sau ideologie, nu ținând cont în primul rând de adevăr, ci de propria supraviețuire și de interesele noastre. Înseamnă să încetăm să mai negăm faptul că există surse istorice care ne indică foarte clar faptul că dacii și ulterior românii, ca orice alt popor, au avut și au defectele lor, că Mihai Viteazul a luat o măsură dezastruoasă, sau un domnitor fanariot ori ungur a fost un monarh luminat, evoluat pentru zilele sale. În sens invers, înseamnă a nu exagera defectele, cu scopul de a minimiza efectul dăunător al exacerbării calităților. Înseamnă a accepta faptul că nu doar românii, ci și străinii, precum voievozii maghiari ai Transilvaniei, împărații Romei sau ai Austriei, comunitățile minoritare de rromi, nemți, secui sau musulmani, fac parte din cultura, tradiția și istoria noastră, în egala măsură ca și Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare sau Vlad Țepeș. Aceeași deschidere trebuie să funcționeze și în sens invers, adică fiecare dintre aceste comunități să înțeleagă faptul că istoria și cultura românească fac parte în egală măsură din identitatea lor, ca și istoria și tradițiile propriului neam. Înseamnă ca un ultranaționalist să înțeleagă faptul că românii au și defecte, și că România nu este cea mai minunată țară de pe planetă, iar un progresist să înțeleagă că românii au și calități și că România nu este cea mai oribilă și neinteresantă țară de pe Glob. Înseamnă să privim lucrurile exact așa cum sunt ele, în deplina lor profunzime. Și ca și când am merge la psiholog, ca și popor, să acceptăm că avem unele probleme grave, pe care negându-le, le perpetuăm de mai bine de 2000 de ani. Înseamnă ca, după ce ne acceptăm problemele, să trecem peste ele și să ne ridicăm la următorul nivel. Înseamnă să acceptăm că nu există Moș Crăciun și să ne continuăm viețile, mai maturi, mai bine pregătiți contextului mondial și mai conștienți de ceea ce ne dorim într-adevăr ca și națiune.

Prezentul material nu se dorește a fi încă o lecție de istorie, cu date, cronologii, evenimente și menționarea de surse. De asemenea, nu se dorește a fi marcarea începutului vreunui nou curent, cult sau ideologie. Acesta este pur și simplu punctul în care eu personal mă aflu acum, ca și perspectivă.

Oricum, în această idee, sub nicio formă, nu cer sa fiu crezut pe cuvânt. Dimpotrivă, îndemn la studiu, cercetare și experimentare proprie. Poate că greșesc eu, sau poate că nu. Până la urmă, nu mă cunoașteți și nu vă auto-înșelați crezând că acum știți cine sunt doar după citirea câtorva rânduri. Poate că sunt vreun angajat Sputnik. Sau poate că sunt vreun globalist plătit de George Soros. Adevărul este că nu aveți de unde să știți lucrurile astea.

Cea mai bună abordare rămâne: nu crede până când nu cercetezi tu însuți. 

%d blogeri au apreciat: