Acest material va fi foarte scurt și se referă mai mult la relativism decât la evoluționism. Despre relativism găsiți mai multe detalii AICI și AICI.
În ultimul timp sunt de-a dreptul fascinat de relativitatea cuvintelor. Nu știu dacă v-ați gândit vreodată la câtă importanță are pentru noi, oamenii, limbajul verbal. Acesta este unul dintre instrumentele pe care le folosim cel mai des pe parcursul vieții. Majoritatea dintre noi, confundăm limbajul verbal cu ceea ce înseamnă comunicarea. Mai mult, cuvintele ne construiesc realitatea care, prin vorbe, este aceeași pentru toți cei care vorbesc aceeași limbă. „Câine”, „copac”, „floare” sau „pod” desemnează aceleași elemente ale mediului înconjurător pentru toți cei care vorbesc limba română. Este imposibil ca cineva să numească podul „pod” și altcineva să îl numească „farfurie”. De aceea, cuvintele ne dau siguranță și certitudine. Trăim cu credința că limbajul verbal este ceva general acceptat de către toată lumea și imposibil de contestat. În ciuda acestor credințe și certitudini pe care le avem cu toții despre cuvinte, acestea intră de fapt în domeniul relativului, nicidecum în cel al absolutului, așa cum ne place celor mai mulți dintre noi să credem.
„Pod” desemnează atât o lucrare de infrastructură, cât și partea superioară a unei case sau un exercițiu fizic. Practic, același cuvânt desemnează mai multe elemente înconjurătoare, această situație fiind denumită „omonimie” în morfologie. Omonimia este un exemplu relevant de relativitate a cuvintelor.
Despre asta va fi vorba de fapt în acest material: relativismul limbajului verbal. Acest subiect, la fel ca toate celelalte de pe acest blog, este extrem de larg, complex și profund, așa că, cel mai probabil, voi mai publica materiale pe această temă. De această dată, vom trata, foarte sumar, un exemplu concret de relativitate a cuvintelor și a modului în care înțelegem să le folosim.
Țin să vă avertizez din start că acest material este unul dintre cele mai îndrăznețe de până acum. Se va putea interpreta că, prin argumentația care urmează, aș contesta toate academiile lingvistice ale lumii. De aceea, vă rog să luați acest material, în primul rând, ca pe un punct de vedere foarte personal și subiectiv, pur și simplu o perspectivă, iar în al doilea rând, ca pe un exercițiu de deschidere radicală a minții pentru noi toți.
Evoluția și progresul
Atât de obișnuiți suntem să folosim aceste două cuvinte ca sinonime, încât subtitlul de mai sus, probabil că multora dintre voi, vi se pare o repetiție imbecilă. De altfel, în orice dicționar pe care l-am verificat, în toate cele trei limbi pe care le cunosc (română – engleză – spaniolă), „evoluție” și „progres” apar ca fiind sinonime.
Să vedem împreună ce înseamnă aceste două cuvinte.
„Evoluție” este un cuvânt care în cultura contemporană este perceput în principal din perspectiva Teoriei Evoluționismului a naturalistului Charles Darwin. Găsiți foarte multe informații despre evoluționism AICI și AICI. Din această perspectivă, a teoriei lui Darwin, evoluția înseamnă schimbarea organismelor vii în sensul ADAPTĂRII acestora la condițiile mediului în care se găsesc. Ca o mică paranteză, evoluționismul se referă de fapt la „supraviețuirea celui mai adaptat”, nicidecum la „supraviețuirea celui mai puternic”, așa cum se reflectă evoluționismul în mentalitatea multora dintre noi. Chiar și în limba engleză, se zice „survival of the fittest” (fittest = cel mai adaptat), nicidecum „survival of the strongest” (strongest = cel mai puternic). Am încheiat paranteza, poate că această analiză va face obiectul părții a patra a seriei mitului Evoluționismului.
„Progres” înseamnă avans, un pas înainte, trecerea de la un nivel inferior la unul superior, modernizare, creșterea performanței, îmbunătățire, perfecționare, creșterea calității.
Acum…
Este evident că ambele concepte, și „evoluția” și „progresul”, implică o schimbare. Însă evoluția/adaptarea, înseamnă mereu o schimbare în sensul de îmbunătățire, modernizare, avans?
Cu alte cuvinte, evoluția/adaptarea înseamnă mereu progres?
Avem atâtea exemple, în natură, în istorie și în viețile fiecăruia dintre noi, că nu este așa.
Să ne gândim la extincția dinozaurilor de acum aproximativ 65 de milioane de ani. La vremea dispariției lor, dinozaurii erau, cel mai probabil, apogeul avansului vieții, niște ființe perfect adaptate condițiilor de viață de atunci, aceste reptile reprezentând speciile predominante pe întreaga planetă, pe uscat, în aer sau în apă. Apoi, la un moment dat, a intervenit un dezastru care le-a cauzat dispariția. În ciuda adaptabilității remarcabile a dinozaurilor, s-a dovedit că aceștia nu erau totuși adaptați unei catastrofe de proporții apocaliptice și urmărilor acesteia. Totuși, viața nu a dispărut în urma dezastrului care a cauzat extincția dinozaurilor. Au rămas tot felul de ființe mici, care erau probabil cele mai vulnerabile și neimportante în era uriașelor reptile, care probabil le vânau și le invadau mediile în care acestea se puteau dezvolta.
Întrebarea care se pune acum este următoarea:
Erau aceste ființe îmbunătățite, perfecționate, mai performante în comparație cu dinozaurii?
Ca să mă fac înțeles, am să mă folosesc de o comparație contemporană. Să ne imaginăm că în era noastră, în care există oameni și șobolani, ar interveni o catastrofă care ar cauza dispariția oamenilor dar nu și a șobolanilor.
Sunt șobolanii ființe mai capabile, performante și îmbunătățite în comparație cu oamenii?
Bineînțeles că nu. Evident, oamenii sunt o specie infinit mai avansată decât șobolanii.
Sunt însă șobolanii mai adaptați ca oamenii?
Dacă ne gândim puțin realizăm că șobolanii pot trăi în orice mediu în care trăiesc oamenii și în plus, spre deosebire de oameni, șobolanii supraviețuiesc și în cele mai insalubre și toxice condiții, se hrănesc, literalmente cu orice, se înmulțesc înfiorător de rapid și au imunitate, probabil la orice boală de pe pământ.
Din nou: sunt șobolanii mai adaptați/evoluați ca oamenii?
Da, cel puțin, din perspectiva din care privim cele două concepte analizate.
Să mai luăm un exemplu. Se consideră că Imperiul Roman s-a desființat în anul 476 d.Hr., iar urmare a acestui eveniment, fostele provincii imperiale au fost invadate masiv de hoarde de barbari sângeroși și sălbatici, populația romanizată a părăsit orașele și a fugit care-încotro din calea sălbaticilor, singurele locuri unde mai exista un gram de cultură erau mânăstirile, analfabetismul atinsese cote alarmante și așa mai departe, încă o dată, un peisaj apocaliptic.
A reprezentat starea de după căderea Imperiului Roman un progres, un avans, o îmbunătățire, o perfecționare față de civilizația antică romană?
Nu, dimpotrivă, prin căderea Imperiului Roman, Europa a regresat cu câteva sute de ani.
A reprezentat însă noua stare a lucrurilor, cu orașe părăsite, analfabetism, barbari și sălbăticie o evoluție?
Desigur, deoarece aceste fapte și acea stare generală a lucrurilor a reprezentat o adaptare la noile condiții de viață de după dispariția Imperiului. Practic, omenirea din fostul Imperiu Roman s-a schimbat în sensul adaptării, adică a evoluat către acea stare de haos, incertitudine, teamă, barbarii și sălbăticie.
Să ne gândim acum la un exemplu la nivel individual. Să zicem că avem un tip putred de bogat, care la un moment dat își pierde toată averea. Boschetar pe stradă, omul nostru ajunge să cerșească și să fure pentru o bucată de pâine.
Reprezintă situația în care ajunge personajul din acest exemplu un progres, un avans, o îmbunătățire pentru el?
Evident, nu.
Este însă această stare o evoluție, adică o adaptare la noile sale condiții de viață, care îi asigură supraviețuirea?
Bineînțeles că da.
Concluzii
Există, desigur, și nenumărate exemple în care evoluția, adaptarea, implică un avans, o îmbunătățire, adică un progres. Acestea însă nu fac obiectul acestui material, așa că nu mă voi referi la ele.
Considerați acest material ca pe un ”tease”, o viziune în profunzime și extrem de amănunțită despre relativitatea limbajului verbal, voi publica într-un material viitor. Așa că, rămâneți alături de mine pentru mai mult.
Sursa foto: GettyImages
transcendental.com 